Olăritul, în folos şi în măiestrie

În ”Studii de artă populară”, cercetătorul B. Slătineanu scrie: ”Olăria a avut un loc de cinste, de care azi ne este greu să ne dăm seama. Ea era folosită atât la masa bogatului, cât şi la cea a săracului, şi a domnit singură, fără rivalele ei de astăzi, porţelanul şi fierul smălţuit. Ceramica înfăţişează la toate popoarele o manifestare artistică şi culturală de cea mai mare însemnătate”.

Permanenta legătură între ceramica reprezentând-o pe Mama Terra şi între cei care temporar împrumutau un trup de la ea, a fost sublimată prin zicala românească despre un răposat mai ”vechi”, anume că ”e demult oale şi ulcele”. De bună seamă, această zicală se referă şi la cele mai vechi urme ale primilor oameni de pe pământ, oalele şi ulcelele.

Îndată după inventarea ei, în Neoliticul timpuriu, ceramica s-a diferenţiat în cadrul unor arii culturale mai restrânse ori mai întinse, oferind în felul acesta un material documentar deosebit de preţios. La stabilirea primelor culturi ale lumii, ceramica este criteriul fundamental, prin formele şi ornamentele ei aparte. Ea s-a diferenţiat devreme graţie unui complex de factori dintre care se impun: calitatea diferită a materiilor prime folosite, în primul rând a argilei; cunoştinţele şi mijloacele tehnice pe care le-au avut cei care au făurit vasele; tot mai larga întrebuinţare a produselor ceramice, care a dus la apariţia diferitelor categorii funcţionale şi a formelor din cadrul lor; preferinţele pentru anumite procedee tehnice şi motive ornamentale; modul de ardere a vaselor crude, prin care s-a obţinut de timpuriu ceramica roşie şi neagră; circulaţia spaţială din ce în ce mai largă a produselor, prin schimbul de bunuri, ca şi călătoriile celor care le-au făurit şi chiar deplasările populaţiilor pentru care s-au lucrat.

De fapt, ceramica s-a deosebit calitativ şi artistic odată cu societatea. A apărut astfel ceramica de uz casnic obişnuit şi cea de lux, care a satisfăcut cerinţele celor înstăriţi. În România, cele mai vechi tehnici de olărit s-au menţinut până pe la începutul veacului al XX-lea, în judeţul Mureş, la Deda şi satele învecinate, Pietriş şi Morăreni, unde vasele erau făcute din suluri de lut, încolăcite după formele dorite şi apoi modelate cu mâna.

Modelarea se făcea pe aşa-zisa ”masă”, un disc care dădea posibilitatea întoarcerii vasului în poziţia potrivită, în timpul lucrului. Meşterii olari făceau oale cu o toartă, oale cu două toarte, oale-ceaun, oale mici cu o toartă, tigăi cu trei picioare ş.a. Prin arderea în cuptoare simple, se obţineau vase brun-închise şi negre. Vasele erau împodobite cu ruvaşe, cercuri paralele pe suprafaţa vasului. O tehnică mai puţin cunoscută în făurirea acestei ceramici primitive era cricăluirea: vasele, abia scoase din cuptor, erau puse într-o covată, unde se afla o fiertură din tărâţe de grâu. În acest terci porozitatea vaselor scădea. Se obţineau astfel vase mai puţine, îndeosebi pentru cerinţele locale.

De foarte veche tradiţie era şi cuptorul în care se ardeau vasele, în formă semisferoidală-ovoidală, cu două guri: gura de foc, cu o deschidere de aproximativ 30/30 cm, şi gura de ieşire a fumului, de aproximativ 50-60 cm. Vatra cuptorului avea cam 175 cm lungime, o lăţime maximă de 50 cm, iar înălţimea bolţii la punctul cel mai de sus era de aproximativ 120 cm.

În casele ţărăneşti, în uzul casnic obişnuit s-au întrebuinţat de-a lungul veacurilor, până în timpurile apropiate, ceramica neagră şi ceramica roşie nesmălţuită, mai rezistente la foc şi la variaţiile de temperatură, ceea ce conta foarte mult la principalele tipuri funcţionale de vase, cele folosite pentru pregătirea şi consumul hranei. În multe sate, mai demult, în fiece casă erau trei rânduri de vase: unele întrebuinţate în răstimpurile când era voie să se mănânce carne, altele în zilele de postit şi cele care se foloseau la petreceri, constând în vase mai frumoase, deseori smălţuite, în primul rând blide, străchini, căni, ulcioare, ploşti, vase de mare capacitate pentru gătit, în unele gospodării ş. a. m. d. Fiind mai frumoase, acestea se puneau şi se păstrau în cuie, consituind decoruri obişnuite în interioarele ţărăneşti din multe ţinuturi.

În unele sate erau fixate blidare în susul colţului cu masă, care avea un suport pentru blide în partea superioară şi cuie pentru căni, ulcele ş. a. în tăblia de lemn, deseori frumos cioplită, mai rar zugrăvită. După cum remarcă tot B. Slătineanu, ”caracterul ornamenticii româneşti în ceramică începe să se definească în secolul al XVII-lea, desăvârşindu-se în secolul al XVIII-lea; adică întrebuinţarea de spaţii goale între elementele decorative care constau în flori stilizate, puncte, ghirlande, spirale, stele etc.”

Ceramică foarte frumoasă, cu pronunţat specific românesc, au produs în veacurile XVIII-XIX centre ca Horezu, Oboga, Glogova, Pisc, Dărmăneşti, Bâra, Rădăuţi, Vama, Leheceni ş. a. Alături de acestea se aflau alte numeroase sate specializate în olărit, care satisfăceau cerinţele unor arii mai restrânse ori mai întinse, ce acopereau toată ţara. Chiar dacă nu cutreierau toate aşezările, cu căruţele încărcate cu vase, olarii erau prezenţi la toate târgurile din aria de desfacere a produselor, de unde îşi procurau în schimb alte bunuri trebuincioase traiului.

Din păcate, numărul satelor specializate a scăzut simţitor, începând din secolul trecut. O primă etapă în decăderea olăritului a avut ca pricină părăsirea vetrelor deschise, a cuptoarelor şi camniţelor tradiţionale, înlocuite cu sobe de gătit, prevăzute cu tablă de fontă, care au impus schimbarea formelor vaselor şi au slăbit rezistenţa acestora.

O a doua etapă a început odată cu dezvoltarea industriei porţelanurilor şi a vaselor emailate din fontă şi tablă, care le-au înlocuit pe cele de lut. Multă vreme, ceramica din Oltenia a păstrat piese de veche tradiţie autohtonă, cum ar fi străchinile de tip ”Latene”, vasele de mare capacitate îmbrânate, unele cu gâtul alungit amforoid, elemente de tradiţie geto-dacică. Diferitele produse, îndeosebi străchinile, erau înfrumuseţate cu o măiestrie foarte rar întâlnită în alte părţi.

La Glogova, acum un veac şi jumătate, când centrul pare a fi ajuns în culmea înfloririi, s-a efectuat o foarte frumoasă decoraţie cu roşu-pătlăgea, asemănător cu roşul viu din Maramureş. Smalţul folosit la Siseşti avea o remarcabilă culoare gălbuie înspre măsliniu, aşa cum era întrebuinţată de strămoşii geto-daci. Vase frumos împodobite s-au lucrat şi la Ştefăneşti, Slătioara, Dăneşti şi îndeosebi la Horezu, a cărui bogăţie ornamentală îl face încă unul dintre cele mai valoroase centre de olărie populară din ţară.

O largă răspândire a avut ceramica de Oboga, care a satisfăcut pe vremuri cerinţele marilor aşezăminte ale Basarabilor şi Brâncovenilor de la Plăviceni, Brâncoveni şi de la Căluiu. Oboga aproviziona şi Craiova şi Slatina, iar o parte din produse se transportau cu plutele pe Olt, până la Dunăre. La târgurile mari din Dăbuleni, olarii din Oboga duceau vase care ajungeau până departe, în Dobrogea şi chiar în Bulgaria. Olarii din Oboga făceau vase decorative, ulcioare de nuntă, deosebite de cele obişnuite, şi figurine zoomorfe sau antropomorfe. Pe lângă roata obişnuită de modelat, ei întrebuinţau o roată mai mică, pe care ”se înfloreau” vasele, de obicei de către femei.

Numeroase au fost centrele de olărit şi în Muntenia. Un prim grup îl formau cele din Nord-Vest: Curtea de Argeş, Costeşti, Leiceşti, Clucereasa, Pişcani, Poieniţa, Goleşti, Petroşiţa. Produsele olarilor se duceau şi se desfăceau prin Teleorman, Vlăsia, Bărăgan. În practicarea acestui meşteşug, o situaţie aparte avea Coşeştii, unde vasele erau modelate şi decorate de femei, bărbaţii fiind cărăuşii şi vânzătorii oalelor.

Un alt grup îl formau satele specializate în olărit din centrul Munteniei: Dărmăneşti, Gheboaia, Drăgăeşti, Odobeşti. Mai spre Miazăzi, la marginea marelui codru al Vlăsiei, pe lângă Snagov, erau alte centre de olărit: Pucheni, Pisc, Herasca, Cocioc ş. a., care aprovizionau nu numai Vlaşca şi Bărăganul, ci chiar Bucureştiul, cu vase de uz casnic obişnuit. Pe lângă vase se făceau aici multe figurine zoomorfe şi antropomorfe, de veche tradiţie, folosite ca jucării pentru copii. Încă un grup de sate se afla în Nord-Estul Munteniei: Calvini, Ţoca, Olari şi Săseni.

Tradiţii îndelungate are olăritul şi în Moldova, un prim grup formându-l satele din Sud-Vest, din Vrancea şi Bacău, în zona Neamţului, în împrejurimile Romanului. În Nord-Vestul Moldovei, Suceava a fost cel mai important centru de olărit, de străveche tradiţie, unde s-a lucrat ceramică neagră şi roşie de uz casnic obişnuit, ceramică fină, plăci decorative şi cahle. Aceste tradiţii s-au păstrat până de curând la Rădăuţi, Marginea, Broşteni etc.

În Transilvania, ceramică smălţuită mai frumoasă s-a păstrat în Maramureş şi Ţara Oaşului, dar şi în Ţara Lăpuşului, subzona Chioarului, Codrul Sălajului, subzona Baia Mare etc. Olărie multă şi cahle s-au mai lucrat în Sudul Transilvaniei, la Noul Român, Făgăraş şi Tohanul Vechi. Ceramică smălţuită se mai făcea şi la Haţeg.

În cea mai mare parte, informaţiile pentru acest documentar au fost preluate din volumul ”Etnografia poporului român” de Valer Butură, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978, precum şi de la muzeografii secţiei de etnografie de la Casa Băniei, din Craiova.

În fine, în desele călătorii prin ţară, am observat, cu firească tristeţe, că acest meşteşug străvechi, olăritul, se stinge, iar ceea ce a mai rămas din el frizează deseori kitsch-ul. Chiar şi cele mai renumite centre, cum ar fi Horezu, cedează ţigăniei comerciale, punând la vânzare pitici, berze, scene religioase pe farfurii ”made în China” (sic!) şi multe alte ciudăţenii, departe de arta autentică. Se vede cum, profitând de nesimţirea autorităţilor române, globalizarea ne sufocă specificul naţional, sărăcindu-ne sufletul şi primejduindu-ne mântuirea.