Şezători de odinioară

Multe am câştigat în epoca modernă, dar şi mai multe am pierdut! Impresia că ”socializăm” pe facebook sau pe telefonul mobil este o ameţeală primejdioasă. Cei vechi într-adevăr socializau, nu doar la sărbători ci şi la muncile agricole, unde se ajutau unul pe altul.

O fericită îmbinare între muncă şi petrecere o constituiau şezătorile de odinioară, unde tinerii şi bătrânii se adunau la lucru, trecând în revistă şi ultimele evenimente din sat. Aceste şezători începeau, de regulă, toamna, când ziua se micşora, muncile câmpului se răreau, iar treburile acasă, în gospodărie, se intensificau. Femeile aveau mai mult de lucru, cu torsul, cu ţesutul şi altele de acest fel.

Şezătorile se ţineau în case unde nu erau copii mici sau oameni bătrâni, cărora să le fie stingherit somnul. Gazdele erau foarte bucuroase de oaspeţi, doritoare să-i înveţe pe cei tineri rânduielile unei gospodării şi, la rândul lor, să fie ajutate de ceata de musafiri. Se mai ţineau şezători la casele cu fete mari, unde, venind feciorii, se puteau alege cu căsătorie. Tot atunci, femeile şi babele le puteau da sfaturi fetelor şi chiar încercau să le urzească viitorul.

În cele mai multe sate, şezătorile se ţineau pe vecinătăţi, pe grupuri de gospodării de neamuri şi prieteni, la care luau parte aproape toţi, cu mic, cu mare, fiind atraşi de repertoriul lor. La şezătoare, bătrânii începeau să povestească din vremurile trecute, din armată, din războaie sau răzmeriţe, spuneau basme, proverbe şi zicători, astfel fiind asigurată şi transmiterea zestrei spirituale către noile generaţii. Babele pomeneau de strigoi, vârcolaci şi alte duhuri necurate, ba chiar de isprăvile necuratului, sau prin ce mijloace să eviţi întâmplările rele.

Se provocau unii pe alţii cu ghicitori, cu glume, se cântau balade şi doine. Când se apropia somnul, începeau jocurile sociale, se încerca aflarea ursitei, iar flăcăii, mascându-se, încercau să le sperie pe fete. De altfel, fetele făceau farmece, ca să le vină flăcăii iubiţi la şezătoare.

Alteori, şezătorile se ţineau pe grupe de vârste, tinerii preferând să petreacă între ei, nesupravegheaţi de părinţi. Femeile se adunau la şezătoare în altă casă, unde veneau uneori şi bărbaţii, ca să joace cărţi, să mai dea peste cap câte un păhărel, până ce îi răzbea somnul. Flăcăii se duceau în cete mici la şezători, spre a petrece cu fetele. Spre sfîrşitul şezătorii, începeau dansurile. Când un fecior vroia să-şi arate dragostea pentru o fată, îi lua fusul şi ieşea din casă, deodată cu prietenii, care se duceau la alte şezători. Cel cu fusul aştepta să iasă fata după el şi, dacă ieşea, se sărutau, îi înapoia fusul, apoi ea se întorcea în casă, iar flăcăul se ducea acasă fericit. Dacă fata nu ieşea după fus, feciorul îi înşira tortul de pe el pe parii unui gard. Dacă drăguţul nu venea la şezătoare, fata îl chema cu farmece de dragoste. În acest sens, ea ieşea din casă şi se ducea la un soc, aflat deseori pe lângă garduri, îl scutura şi spunea:

Soc, soc,

Solomoc,

Adă-l pe N.

Pe loc!

Apoi se întorcea în casă, nădăjduind că acela pe care-l iubea va veni la şezătoare. Fetele celelalte se distrau la ieşirea ei, ca şi la aceea a fetelor după fusul luat. Şezătorile se ţineau în case mai spaţioase, unde părinţii tinerilor puneau la dispoziţie, pe timp de iarnă, o cameră mare, cu multe laviţe, pe care se înşirau fetele, iar lângă ele, dacă mai era loc, se aşezau şi drăguţii lor. Sosite la şezătoare, fetele dădeau zor cu torsul sau cu ţesutul, ca să termine mai repede şi să înceapă petrecerea. Când vedea că iubitul nu vine nici după scuturatul socului, fata lua puţine fire din fiecare caier şi le torcea la spate, descântând:

Nu torc,

Că-ntorc

Tăţi feciorii

Din tăte şezătorile.

De n-or veni,

Or pocni;

De n-or pleca,

Or crepa.

Pe tortul de pe acest fus făcea, fiecare fată, un nod, reprezentând feciorul dorit, apoi legau cu el toate fusele goale şi le aruncau din pod pe vatră. Fetele luau apoi tortul şi se duceau cu el la casa unde se ţinea altă şezătoare şi legau cu el poarta, ca să nu poată intra în ea. Pe alocuri, farmecul era întregit cu chemări din vrăji. În Hordou, satul natal al poetului George Coşbuc , pe firul tors la spate, fiecare fată făcea un nod pentru cel aşteptat. Fetele mergeau apoi cu el, călare pe lopată şi pe cociorvă, la un pom în grădină, pe care îl scuturau, descântând:

Eu nu scutur pomu,

Că scutur pă Romu,

Romu pă Nacu,

Şi Nacu pă dracu:

Să-l aducă pă N.,

Iute şi tare,

Pă dracu călare,

Să n-aibă stare,

Nici aşezare,

Până la noi în şezătoare!

De aici mergeau la un soc, tăiau o bucată dintr-o creangă, pe care o legau de aţă, dădeau socului un băţ de chibrit şi câţiva bănuţi, zicând:

Soc,

Solomoc,

Io ţ-aduc pipă şi foc

Şi bani de cheltuială,

Să-mi aduci pe N.!

Se duceau apoi în casă şi legau fusele cu tortul înnodat, le aruncau pe horn, iar după aceea puneau tortul pe foc. Din locul unde ardea, luau cărbuni, îi aşezau pe muchea securii, iar o fată se urca pe un scaun şi dădea cu ei în grindă. Celelalte fete se învârteau prin scânteile care umpleau casa. Şi în alte sate se cerea socului să aducă feciorii la şezători. Acest arbust era lăsat să crească pe lângă garduri, deoarece florile lui se întrebuinţau, peste tot, în medicina arhaică, iar din ramuri se făceau ţevile pentru războiul de ţesut. Prin tăierea succesivă a lăstarilor pentru ţevi, rădăcinile se îngroşau, se extindeau şi primeau diferite forme, care, cred unii cercetători, au generat credinţa că ar oferi ascunziş necuratului, ale cărui puteri erau invocate, indirect, în farmece, ori direct în vrăji. În unele sate din Ardeal, cinci, şase ori nouă fete mergeau la un soc, îl scuturau şi una zicea:

Soc,

Soroc,

Să ne-aduci feciori de joc,

Că feciori de nu ni-aduce,

Vârfu-ţi l-om răteza,

Rădăcina ţi s-a usca,

Floare albă nu-i mai face,

Boabă neagră nu-i mai coace.

În alte sate, tot din Ardeal, fetele jărăgheau jarul din vatra focului, descântând:

Cum arde socu,

Aşa să ardă ca focu;

Să ardă-n foc,

Până nu şi-a găsi loc;

Să ardă în pară,

Până nu-i vini-n ias’ sară;

Şi-n loc să nu poţi sta,

Până nu mi-i înşerca,

Să nu-ţ fie bine,

Până nu-i vini la mine,

D’e nemnic să nu te uit,

Până nu-i vini desculţ,

Că io te fierb în oală,

Până nu-i vini şi-n pielea goală.

Am preluat informaţiile cu privire la socul magic din volumul ”Cultura spirituală românească” de Valer Butură, Editura Minerva, 1992. Însă ipoteza avansată de autor, cum că se credea că socul ar fi ascunzişul necuratului şi că de aceea i se solicita ajutorul în farmecele de dragoste, nu rezistă. Mai degrabă este vorba aici de o potrivire cu mult mai veche, de pe vremea geto-dacilor, în al căror grai socului i se mai spunea şi SAC sau SEBA, cu sensurile principale de ”a ţese; a urzi”, căci, cum am văzut, crengile lui se folosesc la ţevile de ţesut. La figurat, ca şi în română, a ţese şi a urzi înseamnă şi ”a pune la cale; a ticlui; a croi; a stabili; a ruga cu stăruinţă; a implora; a descânta”, de unde şi ajutorul cerut socului în farmecele de dragoste, inclusiv acelea de a aduce flăcăii la şezători. Tot pentru aducerea flăcăilor la şezătoare, în unele sate, fetele se duceau la o apă curgătoare, în care făceau un produh, dacă era îngheţată, luau apă în gură şi o duceau în casă. O vărsau într-un vas, în care fiecare punea o pietricea, şi când clocotea, se aplecau asupra vasului, pe rând, şi strigau pe cei pe care-I aşteptau. Se mai întrebuinţa, tot pentru aducerea feciorilor, apă de pe roata morii şi stavila acesteia pentru a-i opri să meargă la altă şezătoare. Astăzi, pare de mirare că multe din aceste farmece aveau efect. Se împlineau, fiindcă se credea în ele. Am pierdut sau n-am pierdut, renunţând la vechile obiceiuri?