Secat, poluat şi contestat, fluviul Iordan este pe cale de dispariţie

În 2007, Iordanul a fost declarat unul din cele o sută de locuri din lume în pericol de dispariţie. 2011 va fi anul adevărului, deoarece fluviul pe care Biblia îl descria drept 'debordant' este acum un firicel epuizat şi sărat, notează Corriere della Sera în ediţia de marţi.

''Am lansat alarma 2011, deoarece ar putea fi într-adevăr anul agoniei'', spune Mira Edelstein, de la secţiunea israeliană a asociaţiei Prietenii Pământului.

Iordanul a pierdut 95% din apele utilizabile, este poluat, urât mirositor şi lipsit de viaţă. Vidrele şi nutriile au murit toate. Albia avea o capacitate de un miliard 300 de milioane de metri cubi de apă pe an, dar acum nu depăşeşte o sută de milioane.

Guvernul israelian construieşte în sfârşit o staţie de tratare a apelor reziduale. Pe de o parte, este un lucru bun, deoarece vor înceta deversările ilegale, dar pe de altă parte, este un risc. Atunci când instalaţia va intra în funcţiune, apele tratate nu vor fi returnate în Iordan, ci folosite în altă parte.

Fluviul aparţine în proporţie de 54% Iordaniei, 30% Siriei, 14% este israelian şi palestinian iar 2% se află în Liban. Dacă legislaţia internaţională consfinţeşte drepturile egale ale ţărilor riverane, ţările atât de adversare legii împărtăşesc o opinie: fiecare pune mâna pe ce poate. Cei care controlează Iordanul Superior - de la Hermon la Lacul Tiberiada, mai luxuriant şi mai puţin sărat înainte de a ajunge la deşertul Mării Moarte - au puterea de a-l goli, bloca, devia în detrimentul celor care se află în partea inferioară.

După decenii de secetă, iordanienii sunt disperaţi. La Amman, se distribuie apă doar o dată pe săptămână şi cei care au bani se adresează privaţilor: puţuri săpate în profunzime, fără a respecta prea mult regulile, cisterne scumpe care fac cozi de ore pentru a se aproviziona fără a se întoarce întotdeauna pline în capitală. Este una din ţările lumii cu cea mai mică disponibilitate de apă pe cap de locuitor şi au început foraje pentru pânze freatice neregenerabile. ''Nu avem resurse, viitorul nu promite nimic bun', a declarat pentru BBC ministrul iordanian al apei, Raed Abu Said.

Din 1948, controlul izvoarelor, afluenţilor şi estuarelor se află pe agenda fiecărei reuniuni de pace, la fel ca dreptul de întoarcere al palestinienilor sau cel la existenţă al israelienilor, restituirea Înălţimilor Golan sau statutul Ierusalimului.

Se relatează că Yitzhak Rabin şi regele Hussein, aşezaţi să negocieze acordul istoric de pace din 1994, au fost imediat de acord numai privind alianţa pentru apă. Regatul Haşemit se simte ostatic al sirienilor, care controlează marele afluent Yarmuk. Sirienii spun că este vina turcilor, deoarece Yarmouk depinde de Eufrat. Autoritatea Palestiniană, în fiecare zi în dispută cu coloniştii evrei care irigă, acuză Israelul că vampirizează 80% din resursele comune. Israelienii, puşi sub acuzaţie şi pentru sistemul hidric care sărăceşte şi alterează echilibrul deja epuizat al Mării Moarte, dau vina pe Siria, care păstrează robinetele unei treimi din resursele lor.

'Damascul are o mare responsabilitate în această tensiune - explică Moshe Sharon, hidrolog la Universitatea Ebraică-. A construit zeci de bariere pe Yarmuk. Şi în trecut a deviat de multe ori cursul normal al Iordanului Superior. Pentru a nu mai vorbi de ce colectează. Pentru a salva fluviul, ar trebui să se acţioneze rapid: să se canalizeze apă proaspătă din Lacul Tiberiada, să se pompeze apele murdare. Dar fără o cooperare între guverne, orice soluţie este complicată'.

Istoria ultimului secol este plină de ipoteze diplomatice: planul Lowdermilk, planul Johnston, planul Eisenhower, care deja din anii '30 visau la o autoritate comună supranaţională pentru întreaga Vale Rift a Iordanului, iar apoi conferinţele de la Viena, Beijing, Oman. Firmele de consultanţă sunt pline de proiecte binevoitoare, din anii '80: o conductă lungă care să desalinizeze puţurile din apropierea Mării Roşii (saudiţii s-au opus mult timp); un canal la Marea Roşie care să introducă apă în Marea Moartă care se evaporă cu un metru pe an (ecologiştii se tem însă de un dezastru în ecosistemul a două medii atât de diferite); limitarea utilizării agricole a apei, care fură 70% din resurse şi dă rezultate economice neglijabile (se riscă însă revolte); repararea reţelei de apeducte, veche şi prost întreţinută, care numai în Iordania pierde în pământ 40% din apă.

''Toate ţările ar trebui să acţioneze mai responsabil - spune Mira Edelstein -. Dar mai ales Israelul, care utilizează jumătate din resurse. L-au avertizat şi SUA şi UE. Ceva s-a mişcat: delegaţii israeliene, iordaniene şi siriene s-au întâlnit. Dar dacă nu se întâlnesc şi liderii nu va exista niciun rezultat'.