Sarea în bucate

Printre cele mai frumoase dar şi mai pline de învăţăminte basme culese de vrednicul folclorist Petre Ispirescu se numără şi ”Sarea în bucate”. Pe scurt, subiectul este acesta: un împărat îşi întreabă fetele cât de mult îl iubesc, iar primele două îi răspund că-l iubesc ca pe miere, respectiv ca pe zahăr, pe când cea mai mică îi spune că-l iubeşte ca pe sarea în bucate. Mânios, împăratul o goneşte pe ultima de-acasă. Trecând prin mai multe necazuri, fata ajunge în cele din urmă sa se mărite cu un fiu de împărat. La nuntă este poftit şi tatăl fetei, care, văzând că toate bucatele lui sunt dulci, se supără pe gazde.

Iată cum se încheie basmul: ”Atunci se ridică mireasa în sus şi zise împăratului socru: - Eu am gătit bucatele pentru împăratul ce s-a supărat, şi iată pentru ce am făcut-o: Acest împărat este tată-meu. Noi eram trei surori în casa părintească. Tata ne-a întrebat într-o zi cum îl iubim noi. Surorile mele cele mai mari, una îi răspunse că îl iubeşte ca mierea, alta ca zahărul. Eu îi zisei că îl iubesc ca sarea în bucate. Aşa am socotit eu că nu se poate mai multă iubire decât aceasta. Tata s-a supărat pe mine şi m-a gonit din casă. Dumnezeu nu m-a lăsat să piei şi, prin muncă, cinste şi hărnicie, am ajuns unde mă vedeţi. Acum am vrut să dovedesc tatei că, fără miere şi fără zahăr, poate omul să trăiască, dar fără sare nu, d-aia i-am gătit bucatele fără sare. Judecaţi dumneavoastră cu mintea împărătească cine a avut dreptate. Toţi mesenii într-o glăsuire găsiră cu cale că pe nedrept a fost fata gonită din casa părintească. Atunci tatăl fetei mărturisi că n-a ştiut să preţuiască duhul fetei şi şi-a cerut iertăciune”.

Din acest basm, se vede că românii ştiu să preţuiască sarea, cu care ţara noastră a fost din belşug dăruită. Dealurile subcarpatice ale României sunt jalonate de sâmburi de sare care, pe alocuri, apar la suprafaţă; dar chiar şi în subsol, sarea se află la mică adâncime.

În celebra sa lucrare, ”Descripţio Moldaviae”, Dimitrie Cantemir scrie: ”În Moldova, se află munţi întregi, care, dacă dai la o parte scoarţa de pământ de deasupra, se dovedesc a fi cu totul de sare. Voievodul şi întreaga ţară trag mari foloase de pe urma sării, căci, în afară de locuitorii ţării, locuitorii din Bugeac şi Crimeia, ca şi din alte ţări îndepărtate, îşi iau sarea de aici, cu corăbiile”.

Toate regiunile istorice ale României sunt bogate în sare. Acest zăcământ, după cum dovedesc descoperirile arheologice, se exploatează la noi încă din Neolitic. Până la dezvoltarea mijloacelor moderne de transport, din centrele de exploatare plecau convoaiele de care sau căruţe pe ”Drumurile Sării”, iar din exploatările aflate în apropierea fluviilor porneau convoaiele de plute şi corăbii, care duceau sarea în ţinuturi îndepărtate, unde lipsea acest dar al pământului, sanctificat din vremuri străvechi.

Sarea era şi este considerată sfântă, în satul tradiţional, ca şi pământul din care se scoate de mii de ani. De aceea, sarea are demult un rol foarte important în practicile magice. Credinţele în forţele ocrotitoare ale sării îşi au obârşia în fondul cultural geto-dacic. Sarea este prezentă în obiceiuri încă de la începutul anului.

În cadrul sărbătorilor de iarnă, sarea se sfinţeşte, o dată cu alte produse importante pentru viaţă şi sănătatea oamenilor şi animalelor: apă, grâu, cânepă, fân sau otavă. În Bucovina, pe masa din camera curată, unde au loc ceremoniile familiale, se presară fân sau otavă, un drob de sare şi boabe de grâu ori tărâţe de grâu, se acoperă cu o faţă de masă frumoasă şi se lasă acolo până la Bobotează. În ajunul sau în ziua de Bobotează, pe lângă acestea, pe masă se mai pun încă două pâini, sare şi un pahar cu apă, crezându-se că noaptea vin morţii şi mănâncă din aceste bucate.

În Ardeal, se pun pe masă, în ajunul Bobotezei, un blid cu grâu, un colac, din care se mai lasă grăunţe stropite cu aghiasmă, care se amestecă cu cele pentru însămânţările de primăvară. În ziua de Bobotează, o dată cu apa, dusă de obicei în doniţe noi ori în ulcele, se sfinţeşte şi sarea pentru sănătatea oamenilor şi animalelor, dusă în merindări noi, de cânepă. Sarea sfinţită se păstrează, ca şi aghiasma, fiind întrebuinţată în obiceiuri cu semnificaţii diferite.

În Nordul Moldovei, se spune: ”Pâinea şi sarea e de mare ajutor, ea alungă tot răul de la casă. Noaptea e bine să pui o bucăţică de pâine şi sare pe fereastră, căci, câte răutăţi îmblă, poate să te pocească vreun strigoi, să mori. Dar dacă pui o bucăţică, trebuie a doua zi s-o arunci, să n-o mănânci. Alţii pun şi apă, dar să n-o bei, s-o arunci. Răutăţile ce vin mănânc şi beu, apoi se duc, şi atunci nu-ţi fac niciun rău”.

Prin unele sate, căluşarii sunt întâmpinaţi, în gospodăriile care ”primesc” jocul lor, cu o strachină în care se află sare, pâine şi usturoi. În Oltenia, unii gospodari pun în mijlocul curţii un drob de sare, în jurul căruia dănţuiesc căluşarii. Sarea este socotită atât de sfântă încât se spune că e păcat s-o verşi pe jos sau să calci pe ea. Aproape peste tot nu se împrumută lunea sare şi alte bunuri de mâncat, crezându-se ca o dată cu acestea s-ar putea lua şi belşugul şi sănătatea din casă, că o dată cu ele s-ar putea să ia tot sporul şi norocul, fiind începutul săptămânii.

În Bucovina, se crede că unii împrumută sare ca să facă vrăji cu ea. În unele sate, nu se împrumută sare lunea, miercurea şi vinerea, nu doar pentru ocrotirea casei, ci şi pentru sănătatea şi mana vitelor. De teamă să nu se dea şi mana vacilor, când se dă lapte în dar sau împrumut, se pune în el puţină sare. Largă răspândită este credinţa că e păcat să furi sare. Celui ce o fură i se spune că nu-i aduce noroc, linişte în casă ş.a. Se spune că sarea îi pedepseşte pe răufăcători, fiind socotită ca ”Sfânta Dreptate”.

În Bihor, pentru a apăra vitele să nu le fure strigoii mana, se petrece sare pe sub brânca unui mort. Prin alte părţi, sarea se pune în prima scaldă a copilului. În Bucovina, se spune că, unde este copil mic în casă, ca să doarmă, să pui o bucăţică de pâine şi sare pe fereastră, ca să sfinţească Soarele pâinea şi sarea.

Sarea este prezentă şi în principalele momente ale nunţii. În multe ţinuturi, mirii sunt întâmpinaţi cu o farfurie cu pâine şi sare, când se întorc de la cununie. În Moldova de Sud, înaintea plecării alaiului de nuntă la cununie, pe colţurile mesei se pune câte o mână de grâu, iar la mijloc se pun o farfurie cu pâine, sare şi un pahar cu vin. Peste acestea se pune o batistă cusută de mireasă şi un inel dat de mire. Se învârte farfuria de trei ori, după care mirele ia batista, iar mirele inelul.

Sarea apare sporadic şi în obiceiurile funerare. Prin Bihor, se dă şi sare de pomană, pentru a fi ferit mortul pe Lumea Cealaltă de rele, cum îi apără pe oameni şi în viaţă. În unele sate, în sicriul celor înaintaţi în vârstă se pun o bucată de pâine, un drobşor de sare şi toiagul lor, în credinţa că ar avea nevoie mortul, în călătoria sa lungă pe Cealaltă Lume.

Sarea este un ingredient frecvent la prepararea leacurilor tradiţionale obişnuite. Cu ea, cu usturoi şi cu apă se prepară mujdeiul, folosit pretutindeni pentru boli interne şi externe. Pentru a lecui, descântătoarea se duce la o apă curgătoare, cu o bucăţică de pâine şi sare în susul văii şi se zoreşte să ia din apa care a trecut peste ele. Astfel ia apă de trei ori, se întoarce în taină acasă, pune în ea un bănuţ de argint şi o descântă cu busuioc.

Sarea este întrebuinţată şi în farmece. În Bucovina, se spune: ”Sare să porţi în papuc, că nu se prind farmecele”. Pentru a se alunga relele, se presară sare pe prag, iar fetele, ca să-şi viseze ursitul, fac o turtă sărată şi o mănâncă în ajunul Sfântului Andrei sau Anului Nou; ori din prima pâine scoasă din cuptor muşcă o bucată pe care o pun la brâu. Seara se descing, fac mătănii şi spun: ”Dacă nu te-a adus brâul, te-a aduce sarea; dacă nu sarea, pâinea; în vis să te visez şi să vii să te văd!”

Farmecele se fac îndeosebi în noaptea dinaintea Anului Nou. În acest sens, fetele din Bucovina pun pe o sită, întoarsă cu pânza în sus, cruciş, o bucăţică de pâine, una de sare, una de zgură şi un crucer. Pe la miezul nopţii pun mâna, cu ochii închişi, pe sită şi spun:

Eu nu pun mâna pe sită,

Ci o pun pe-a mea ursită,

Care-i de Dumnezeu dată

Şi de la oameni lăsată!

Dacă pun mâna pe pâine, cred că ursitul lor va avea noroc la pâine; dacă o pun pe crucer e semn că vor avea bani mulţi; dacă o pun pe sare, e semn că vor avea de toate; iar dacă o pun pe zgură e semn că ursitul va fi fierar. Alături de pâine, sarea rămâne unul dintre cele mai preţuite daruri ale pământului, fiind considerată, ca şi acesta, de obârşie divină.