Blestemul Cerului şi al Pământului

Am fost martor la colectivizare!

Prin deceniul şase al veacului trecut, satul meu natal, Sărăţeni, din miezul Bărăganului, mai păstra datini medievale, pe care nici capitalismul, nici socialismul ce începuse să bântuie România nu reuşiseră încă să le clintească. Astfel, neamurile „bune” nu se amestecau decât accidental cu cele „proaste”.

Beteşugurile omului erau vindecate cu ierburi de leac şi cu descântece. Obiceiurile populare se păstraseră aproape intacte, singura excepţie fiind „Steaua”, interzisă de autorităţi.

Din scursurile locale fusese încropită o organizaţie a Partidului Muncitoresc Român (P. M. R.), care însă, dat fiind prostul renume al membrilor săi din sat, nu avea nicio autoritate morală asupra oamenilor. Din armată, tinerii se întorceau încă neatinşi sufleteşte de otrava învăţământului politico-ideologic.

Sovieticii impuseseră armatei române desfiinţarea cavaleriei, iar caii, cu harnaşamentele lor, fuseseră vânduţi particularilor. Cu astfel de hamuri de bună calitate au venit dobrogenii în satul nostru, prin 1956 – 1957, vânzându-le pe nimic consătenilor mei, care, bineînţeles, se bucurau de chilipir. De obicei, tranzacţiile se încheiau la cârciumă.

Dobrogenii vindeau hamurile ca să nu li se ia pe degeaba la colhoz, fiindcă regiunea lor, Constanţa, urma sa fie prima colectivizată din ţară.

Presiunea ideologică îi ocolea atunci pe cei mai mulţi dintre adulţi, dar nu şi pe noi, copiii. Imediat după comuniştii locali, noi eram cei mai îndoctrinaţi, mai ales prin poeziile proletcultiste pe care trebuia să le învăţăm pe de rost şi să le recităm în clasă sau la serbările şcolare. Apoi, plini de mândrie şi emoţie, eram făcuţi pionieri. Evident, părinţii se fereau să ne contrazică opiniile marxist-leniniste.

Prin anul 1958, hamurile cumpărate de la dobrogeni au fost vândute de consătenii mei celor de la deal şi de la munte, fiindcă şi la noi începuse munca de lămurire şi de înscriere a ţăranilor în Gospodăria Agricolă Colectivă (G. A. C.). De fapt, aceasta se înfiinţase deja, dar suprafaţa ei arabilă era modestă, căci primii ei membri, ciurucurile satului, îşi băuseră demult la cârciumă pogoanele primite la reforma agrară din 1945.

Acum, fie vorba între noi, nici unii lideri comunişti nu erau chiar proşti de tot, şi, ştiind că primii colectivişti băştinaşi nu aveau absolut niciun prestigiu, au trimis pe la porţile oamenilor, pentru lămurire, profesori şi învăţători şi activişti de la Urziceni, reşedinţa raionului nostru.

Nu-mi aduc aminte să se fi înscris vreun ţăran vrednic de bună voie în G. A. C. Eram însă prea mic ca să-mi amintesc exact, aşa că e posibil să fi fost şi astfel de cazuri. Îndărătnicia ţăranilor a putut fi înfrântă încet, dar sigur, prin bătăi crunte, într-o pivniţă a unei case naţionalizate, aplicate de miliţieni, securişti şi activişti comunişti, cu mănuşi de sârmă, cu bâte sau cu funii ude.

Bunicul meu matern, ce locuia peste râul Ialomiţa, în satul Copuzu, luptase în primul război mondial, inclusiv la Mărăşeşti. Având cu bunica o droaie de copii, începuse să strângă pământ, cu mari jertfe, ca să-i pricopsească. Doi dintre băieţi muriseră în al doilea război mondial, pe frontul de Răsărit.

Bunicul a fost trecut pe lista „chiaburilor”, şi, fiindcă nu vroia să se înscrie în G. A. C., a fost dus la Crăsani, unde era sediul comunei lor, şi bătut cumplit. Primind ameninţări şi la adresa copiilor lui, bunicul a fost nevoit să-şi dea toată agoniseala pe degeaba, pentru G. A. C. Copuzu.

Din satul Raşi, tot de peste râul Ialomiţa, a venit să se ascundă în podul casei noastre fratele geamăn al bunicii mele paterne. A stat cam vreo două luni, după care s-a întors în satul lui şi s-a înscris şi el în G. A. C.

Tatăl meu luptase şi el în ultimul război mondial, dar pe frontul de Vest. Cu zestrea mamei şi cu ce mai avea şi el, strânsese ceva pământ şi fusese trecut pe lista „mijlocaşilor”. Fără instinct politic, cumpărase, cu trei-patru ani înainte de colectivizare, o iapă nespus de frumoasă, tocmai din Banat. Iapa fătase un mânz de toată frumuseţea, care acum era noatin. Aşadar, aveam doi cai. Tata nu avea niciun chef să se despartă de cai şi de pământ.

Pe noi, copiii celor necolectivizaţi, nu ne mai primeau la şcoală. Atâta pagubă! Sincer să fiu, întâi chiar m-am bucurat, dar apoi m-am simţit marginalizat şi a început să-mi fie dor de şcoală, ceea ce n-aş fi crezut vreodată. Posibilitatea de a mai primi cravata roşie de pionier era serios ameninţată!

Pentru orice eventualitate, tatăl meu s-a hotărât să vândă noatinul, pe Odor, ca să nu i-l ia colhozul pe degeaba. S-a dus cu calul la Urziceni, la târg, dar neîndurându-se să-l înstrăineze, a cerut un preţ prea mare. Aşa că s-a întors cu Odor acasă. S-a mai dus odată la târg, şi... tot aşa. A treia oară însă l-a vândut. Am aflat aceasta într-o seară, când l-am auzit şi văzut pe tatăl meu plângând.

La noi, bărbaţii nu plângeau decât la înmormântări. Cu mama, care plângea din te miri ce, mă obişnuisem demult. Dar tata?! Am izbucnit într-un plâns fără de leac, profund, de copil înfricoşat şi deznădăjduit, care m-a ţinut vreo săptămână. Chiar şi în somn suspinam. Mi-era un dor cumplit de Odor. Şi acum, când scriu, mi-e dor de el, cu toate că va fi murit demul printre străini.

Comuniştii au mai pus o ticăloşie la cale. După război, în sat rămăseseră destule arme, mai ales pistoale şi carabine, fie că fuseseră găsite pe câmp, fie prin alte împrejurări. Posesorii unor astfel de arme erau ştiuţi de tot satul, aşa că nu a fost prea greu să fie întocmită o listă cu ei.

Tatăl meu şi cu un vecin de-al nostru, mai în vârstă, găsiseră o puşcă Z. B., cehoslovacă, şi păzeau viile şi bostanele cu ea. După câţiva ani, au îngropat-o în curtea noastră. Au fost somaţi amândoi să predea arma, din pământ, din iarbă verde.

Au săpat o zi întreagă toată curtea, fiindcă uitaseră locul exact unde se afla. Am asistat la dezgroparea armei. Fusese învelită în vaselină şi doar patul îi putrezise puţin. Era în perfectă stare de funcţionare, ba mai avea şi câteva cartuşe alături. Tata şi vecinul au fost înştiinţaţi că, pentru „deţinere ilegală de armă”, vor fi trimişi în puşcărie. Exista o singură şansă ca să nu înfunde închisoarea: să se înscrie „de bună voie” în G. A. C. Aşa că s-au înscris!

Tot fără instinct politic, tata cumpărase, cu vreo doi-trei ani înainte, o căruţă comandată la Brăila, pictată cu lei împărăteşti şi cu flori. Au venit de la G. A. C. să ne ia căruţa, plugul, rariţa, boroana etc., precum şi iapa. O chema Dianca şi avea rasă în ea: era mândră şi foarte sensibilă. Nu s-a lăsat înhămată de străini. A început să fornăie ameninţător şi să se ridice pe picioarele din spate. Numai tata a putut s-o înhame şi s-o conducă la G. A. C.

Eu cu mama şi cu sora mea mai mică am rămas acasă bocind. Nu numai pentru că o pierdusem definitiv şi pe frumoasa Dianca, dar aflasem că mulţi cai, luaţi cu japca, fuseseră tăiaţi şi daţi ca hrană porcilor! Îi tăia unul poreclit Sergentu. Bine făcută, iapa noastră nu a fost tăiată, fiindcă la G. A. C. mai era încă nevoie de cai. Dar acolo s-a îmbolnăvit fără leac, probabil de scârbă. Peste vreo lună ne-au adus-o înapoi acasă, unde am asistat cu o durere cosmică la ultimele ei zvârcoliri.

Am jurat în gând să mă răzbun pe comunişti. Nu ştiam cum, dar, măcar în amintirea Diancăi, trebuia să mă răzbun. Să mă fac haiduc? Să fur pistolul miliţianului, care era vecin cu noi? Copil-copil, dar am fost prudent şi nu am dezvăluit nimănui, nici măcar celor mai buni prieteni, ce-mi pusesem în gând.

Desigur, nu numai blestemele mele şi ale altora, ci mai ales ale Cerului şi apoi ale Pământului au început să dea roade. Întâiul atins a fost Sergentu, asasinul cailor, care s-a spânzurat. Să fi fost doar beat sau va fi avut cumva remuşcări? Cine ştie? Mormântul lui de sinucigaş, întocmit perpendicular faţă de celelalte, este aproape şters de pe suprafaţa pământului, plin de buruieni. Nu mai are demult cruce.

Fiul Sergentului a înfundat de câteva ori puşcăria, pentru furturi, şi a murit de tânăr, în împrejurări tulburi.

A urmat altul, poreclit Prepeliţă, care, probabil beat, şi-a otrăvit nevasta, apoi, de frică, s-a otrăvit şi el. I-au înmormântat în aceeaşi zi. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu copiii lor.

Băiatul altui întemeietor al colhozului s-a îmbolnăvit de cancer şi a murit de foarte tânăr. Apoi, fiul altui fondator s-a aruncat, şi el de foarte tânăr, în fântână, de unde a fost scos înecat. Şi tot cam aşa au sfârşit-o şi alţi militanţi pentru G. A. C.!

Mai târziu, graţie profesiei de ziarist, am străbătut România toată, aflând că şi în alte sate colectivizate s-au întâmplat lucruri asemănătoare. Unii au ascuns nu numai pistoale sau carabine, ci şi tancuri, sub şirele de paie sau de coceni! Apoi, multor iniţiatori de G. A. C.-uri, precum şi fiilor lor, li s-au întâmplat cam ceea ce li s-a întâmplat şi iniţiatorilor colhozului din satul meu.

De unde se vede că Duhul Divin al României nu doarme cu capul pe-o mânăstire şi de nimeni n-are ştire...