De ce a fost ucis poetul Nicolae Labiş
Pentru marele poet Nicolae Labiş, luna decembrie a fost predestinată, marcându-i şi naşterea şi moartea. S-a născut la 2 decembrie 1935, într-o familie de învăţători, în satul Poiana Mărului, comuna Mălini, judeţul Baia. Astăzi, comuna lui natală se află în judeţul Suceava.
Mama, Ana-Profira, s-a născut la Topoliţa, judeţul Neamţ, sat vecin cu Humuleşti, iar bunica ei, Zamfira Blendea, era înrudită cu Ştefan a Petrii Ciubotariul, tatăl lui Ion Creangă. Eugen Labiş, tatăl lui Nicolae, era fiu de brigadier silvic, ceea ce explică şi patima lui pentru vânătoare. Cariera sa de învăţător a fost întreruptă de misiunea de combatant în timpul celui de-al doilea război mondial, de unde a reuşit să se întoarcă în viaţă. Nicolae Labiş a avut două surori, Margareta şi Dorina.
Viitorul poet a început şcoala primară în satul natal, în clasa mamei sale, continuând-o, ca refugiat, în satul Văcărea, comuna Mihăileşti, lângă oraşul Câmpulung Muscel. Scria deja poezii şi scenete şi îi plăcea să recite pe scenă. În luna mai a anului 1945, familia Labiş s-a întors acasă şi s-a stabilit la Mălini, unde Eugen şi Ana-Profira şi-au înălţat o frumoasă casă, astăzi memorială. În acelaşi an, Eugen s-a înscris în Partidul Comunist din România (PCR), opţiune care, evident, a avut o mare influenţă şi asupra băiatului său. În 1947, Ana-Profira s-a înscris şi ea în PCR.
În anii 1946 - 1951, Nicolae a urmat cursurile Liceului ”Nicolae Gane”, din Fălticeni, cu foarte bune rezultate şcolare, remarcându-se la limba şi literatura română, cu un orizont şi un ritm de lectură impresionante. După mai multe încercări la rubrica ”Poşta redacţiei”, debutează, în anul 1950, cu poezia ”Fii dârz şi luptă, Nicolae!”, la revista ”Iaşiul Nou”, după ce, la consfătuirea tinerilor scriitori moldoveni, unde era cel mai tânăr participant, o recitase la festivitatea finală.
În lumea literară, Nicolae Labiş trecea deja drept o ”minune locală”. În mai 1951, a obţinut premiul I la concursul de limba şi literatura română. În iunie, acelaşi an, a debutat şi în presa naţională, cu poezia ”Gazeta de stradă”, la revista ”Viaţa românească”. Apoi, în ianuarie 1952, la intervenţia filialei din Iaşi a Uniunii Scriitorilor, s-a transferat la Şcoala Medie ”Mihail Sadoveanu”, din Iaşi. Pe atunci, liceele se numeau ”şcoli medii”! Acolo, a fost numit conducător al cenaclului literar al şcolii. Tot acolo, l-a cunoscut şi pe George Mărgărit, intelectual de rasă, poet şi publicist, de a cărui prietenie s-a bucurat toată viaţa.
În vară, Nicolae Labiş a întrerupt cursurile şcolii medii, pe care, din 1953, a urmat-o la cursurile fără frecvenţă, pentru a da, în august 1954, la Fălticeni, examenul de ”maturitate”, cum se numea pe atunci bacalaureatul, obţinând la limba română nota maximă. Se cuvine menţionat că asemenea denumiri, ca ”şcoală medie” şi ”maturitate”, proveneau din învăţământul sovietic, pe care autorităţile comuniste din România îl luaseră ca model; tot atunci, nota şcolară maximă era 5 (cinci), ca în şcolile din U.R.S.S.
La 15 septembrie 1952, după un examen de admitere, Nicolae Labiş a început să frecventeze celebra ”Şcoală de Literatură”. La deschiderea cursurilor a participat şi Mihail Sadoveanu, ca invitat de onoare. Cu acest prilej, acesta, cu mult bun simţ, a spus: ”Dacă dintre domniile voastre vor ieşi doi sau trei scriitori, atunci va fi bine”. Încă de la începerea cursurilor, lui Labiş i s-a încredinţat funcţia de redactor la secţia de poezie a revistei şcolii, ”Anii de ucenicie”.
Tânărului poet i-a fost recunoscut imediat talentul de către critica literară a vremii şi, ca urmare, a fost copleşit cu onoruri oficiale. Dar, în februarie 1953, Labiş a fost pus în discuţia colectivului pentru ”abateri de la morala şi disciplina şcolii”. De atunci, poetul a fost din ce în ce mai răzvrătit. Se pare că motivul acelei puneri în discuţie a fost lectura din cărţi interzise, româneşti şi străine. Pentru aceasta, poetul a fost pedepsit cu consemnarea în şcoală vreme de două săptămâni şi nebeneficierea, în acelaşi răstimp, de spectacolele de teatru sau concertele la care studenţii mergeau cu şcoala.
Cam în aceeaşi perioadă, Nicolae Labiş a fost în vizită şi la Tudor Arghezi, pe atunci un autor interzis. În primăvara anului 1954, poetul a fost pus în discuţia organizaţiei Uniunii Tineretului Muncitor (UTM); cu doar un vot împotrivă, s-a decis excluderea lui din organizaţie. Sancţiunea nu a fost însă confirmată de organele superioare, graţie intervenţiei lui Mihail Sadoveanu, care îl aprecia foarte mult pe tânărul poet.
La începuturile sale literare, Nicolae Labiş va fi fost, aproape sigur, convins de justeţea comunismului. Mai târziu, când a început să simtă şi să vadă care este realitatea, scriitorul se va fi simţit constrâns de regulile culturale, şi nu numai, ale epocii. Aura de cel mai mare poet al generaţiei sale precum şi protecţia lui Mihail Sadoveanu îi permiteau totuşi să publice lucrări mai alăturea de ”realismul socialist”, cum este, de pildă, prima strofă a poeziei ”Începutul”, din volumul ”Primele iubiri” (1956):
M-am născut iarna, la Sfântul Andrei,
Când vantu-n amurg şuiera prin ogradă.
Munţii ardeau în polei şi lumini,
Lupii spulberau scântei din zăpadă.
Ca să pomeneşti de Sfântul Andrei, într-un stat ce impunea ateismul, trebuia nu doar să fii lider de generaţie, ci să ai şi curaj. Iată cum se încheie şi poemul ”Pământul”, scris tot de Labiş:
Pe întinderi dunărene, mari de galbenă lumină,
Vom privi, cu legănate valuri mari de aur copt.
De pe-acum văd straşnic praznic cu hulubii de făină
Pe colacii după datini împletindu-se în opt.
Acei ”hulubi de făină” şi colacii împletiţi în opt se coc şi se dau de pomană la Moşii de Primăvară, când se celebrează şi Sfinţii Mucenici, popular – Măcinicii.
În volumul ”Moartea unui poet” de Gheorghe Tomozei, scriitorul Paul Anghel îşi aminteşte: ”Nu se cunoşteau pe atunci decât marşuri şi imnuri patriotice. Labiş însuşi scria versuri incandescente şi orbitoare ca un metal aprins; dar într-o seară de decembrie, prin zăpezi polare, într-o cămăruţă de la Pelişor, care fusese cândva capela unui rege, Labiş a început un colind. Nu vă închipuiţi ce straniu a sunat. Poetul avea un cap de copil de Tonitza şi o voce groasă, cu rezonanţe arhaice, voce parcă aspirată de ger. Purta cizme, o rubaşcă neagră, mustaţa abia i se ghicea, stătea într-un fotoliu stil, cu picioarele atârnând deasupra unui scump covor persan, dar parcă venea înotând prin zăpezi: ”Noi umblăm să colindăm...” A adus acolo, pe unde de violoncel, o Bucovina uitată, o copilărie ignorată, o melodie care ni se părea iremediabil pierdută şi de care ne speriam. De unde răsărise? Ne-am umplut ca de un har. Labiş ne destăinuise, fără să-şi dea seama, o coardă secretă a sensibilităţii lui, aceea care avea să exprime, în poezia lui de mai târziu, candoarea, obsesia albului, un seraphism sui generis, în care exegeţii n-au văzut solia colindului tradiţional”.
Ei bine, colindul ”Noi umblăm să colindăm” nu e neapărat creştin, dar, în toate variantele, slăveşte cât se poate de limpede Divinitatea; de aceea, Paul Anghel scrie că ascultătorii colindului cântat de Nicolae Labiş erau speriaţi. Desigur, toate acestea erau notate de informatori şi prezentate Securităţii. Din volumul ”Moartea unui poet”, menţionat mai sus, mai aflăm că lui Labiş i-au fost cenzurate zece rânduri din poemul ”Lui Marx”, ce se refereau la crearea lumii şi a omului de către un Demiurg. Labiş i-a închinat un poem lui Arthur Rimbaud şi l-a citat pe Ion Barbu într-un motto, când aceştia erau autori interzişi, consideraţi ”decadenţi”.
Pe măsură ce creştea, poetul devenea tot mai incomod pentru regim. În acest sens, stau mărturii mai multe cărţi apărute, printre care: ”Hora morţii. Consemnări despre prietenul meu Nicolae Labiş” de Imre Portik, ”Timpul asasinilor” de Cezar Ivănescu, ”Nicolae Labiş” de Florentin Popescu ş. a.
Scriitorul Florentin Popescu chiar lansează ideea că, prin unele fapte, Labiş devenise primul disident notabil: recitase ”Doina” lui Eminescu, pe atunci interzisă, într-un local din centrul Bucureştiului, într-o dimineaţă; la nunta Ioanei Zamfir cu Atanasie Toma ceruse Basarabia, împreună cu Paul Goma, pentru reîmplinirea României Mari; cântase imnul regal laolaltă cu familia Covaci şi Stela Neagu. Într-un număr al revistei ”Luceafărul”, din iunie 1970, Marin Preda scrie clar că lui Nicolae Labiş i se pregătea excluderea din UTM.
După cumplitul ”accident” de tramvai, din noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, poetul a fost internat la Spitalul Colţea, apoi la Spitalul de Urgenţă din Bucureşti. Sosit printre primii la cel de pe patul morţii, bunul său prieten, Aurel Covaci, a fost rugat de acesta să transcrie un epitaf cu titlul ”Pasărea cu clonţ de rubin”, la 10 decembrie, ora 11.00:
Pasărea cu clonţ de rubin
S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.
Nu mai pot s-o mângâi,
M-a strivit
Pasărea cu clonţ de rubin. //
Iar mâine
Puii păsării cu clonţ de rubin,
Ciugulind prin ţărnă,
Vor găsi poate
Urmele poetului Nicolae Labiş,
Care va rămâne o amintire frumoasă.
Este un mesaj străveziu, şi e mare minune că a fost tipărit la scurt timp, când însuşi titlul trimite direct la iniţialele PCR, iar clonţul de rubin trimite şi el la steaua roşie şi la steagul aceluiaşi sinistru partid. Aşa au şi fost înţelese aceste ultime versuri ale lui Nicolae Labiş încă de atunci, iar moartea lui, ca o răzbunare a partidului comunist.
Nu a fost accident! Poetul însuşi a apucat să spună că a fost asasinat. Iată mărturia lui către Mihai Stoian, consemnată în ”Moartea unui poet”: ”Din staţia de la Piaţa Bălcescu (pe-atunci tramvaiele treceau prin piaţă) a vrut să ia un tramvai, nu spre casă, ci spre casa femeii (dansatoarea Maria Polevoi – n.n.); a încercat să se urce prin faţă la clasa a doua, dar cineva l-ar fi îmbrâncit şi, în ultima secundă, s-a prins de grătarul intermediar dintre vagoane: ”Ţineam ochii mari deschişi şi vedeam cum, din capul meu izbit de caldarâm, ies scântei” (transcriere aproximativă).
Mai târziu, însuşi vatmanul tramvaiului, Mihai Udroiu, i-a mărturisit poetului George Teodor Popescu că Nicolae Labiş a fost împins de pe refugiu, ceea ce nu declarase în procesul verbal. Imre Portik, în volumul pomenit mai sus, consemnează spusele lui Nicolae Labiş de pe patul de spital: ”Nu am căzut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva. N-am avut timp să mă uit înapoi, pentru că îmbrâncitura m-a proiectat, cu braţele ridicate, pe grătarul dintre vagoane”. Iar Stela Covaci, soţia lui Aurel Covaci, spune: ”Labiş nu mai vrea să scrie lozinci, nu mai dorea minciuna. Era destul de incomod pentru Securitate, avea charismă, har, geniu”.
Pe de altă parte, am aflat că însuşi Nicolae Ceauşescu, după ce a ajuns la putere, la prima şedinţă cu şefii Securităţii, le-ar fi spus: ”Şi să nu se mai întâmple ce s-a întâmplat cu Nicolae Labiş!” Cu privire la asasinarea poetului, în lipsa documentelor, se pot formula mai multe ipoteze. Astfel, şeful partidului, Gheorghe Gheorghiu-Dej, care-l aprecia mult pe Mihail Sadoveanu, ce, la rându-i, ţinea mult la Nicolae Labiş, nu a vrut să-l şocheze pe autorul ”Baltagului”, şi, ca să nu-l mai excludă din UTM şi să-l întemniţeze pe poet, i-a înscenat un accident. Se ştie că Gheorghiu-Dej nu avea scrupule în astfel de treburi, trimiţând la închisoare sau la moarte unele dintre cele mai luminate minţi ale României.
S-ar mai fi putut ca uciderea lui Nicolae Labiş să fi fost pusă la cale de KGB, care era infiltrat masiv în societatea românească, şi care nu agrea ideea ca Basarabia să se întoarcă la Ţara-Mamă, cum ceruse poetul urmărit; poate că nu întâmplător, în tragica noapte, Nicolae Labiş era însoţit de o dansatoare rusoaică, albă refugiată sau provenind din albi refugiaţi în România, pe care sovieticii îi şantajau sau îi racolau prin alte mijloace. Oricum, KGB-ul mai avea destui scriitori pe conştiinţă, înscenând şi ”sinuciderea” marelui poet rus Serghei Esenin.
De ce oare Serviciul Român de Informaţii, care are acces la documente revelatoare ale Securităţii, nu face lumină în această istorie? Când va fi dreptate în România?
