Lohengrin, la confluenţa mitului cu muzica
Teme şi semnificaţii
Opera este dominată de o atmosferă de legendă. În centrul acţiunii găsim figura eroului mitic, semidivin. Lohengrin este întruchiparea acestei figuri, purtând toate trăsăturile ei specifice: nobleţea sufletească, vitejia şi înţelepciunea. Mai mult, în jurul lui pluteşte în tot momentul o aură sacră. Legătura sa cu divinul este păstrată prin slujirea Sfântului Graal, cupa din care a băut Hristos la cina cea de taină. Faptele confirmă statutul de excepţie al nobilului cavaler: salvarea fecioarei aflate în pericol şi pedepsirea agresorului, urmate de restabilirea armoniei iniţiale, stricate prin vrajă.
Telramund este antieroul, om reputat la început pentru cinstea sa care, însă, din cauza încrederii oarbe în Ortrud, cade pradă lăcomiei şi setei de răzbunare, dezumanizându-se. Consoarta contelui, vrăjitoarea Ortrud, este opusul Elsei, ce ne apare ca o icoană de iubire şi inocenţă. Piesa este dominată de tema răzbunării, cuplul Friedrich-Ortrud asemuindu-se izbitor cu teribilii soţi Macbeth din creaţia shakespeariană, cu care împărtăşesc multe trăsături de caracter şi destin. Setea de putere constituie forţa motrice din spatele acestui cuplu negativ care lucrează pe căi oculte, prin vrăjitorie şi uneltiri.
La baza operei se află şi un conflict mai profund: lupta dintre zeul Wotan şi mântuitorul Iisus. Această luptă are loc în conştiinţa unui popor aflat în curs de creştinare, care încă mai ţine la vechile datini păgâne. Ortrud este arma răzbunării vechilor zei detronaţi, care urmăresc să-i ducă la pierzanie pe creştinii virtuoşi precum Elsa.
De asemenea, avem de-a face şi cu supranaturalul concretizat prin animale miraculoase precum lebăda ce trage după sine barca eroului, sau prin obiecte magice precum sabia, cornul şi inelul lui Lohengrin.
Întreaga creaţie artistică este clădită pe opoziţii valorice: creştinism vs păgânătate, iubire vs ură, credinţă vs vrăjitorie, virtute vs păcat, adevăr vs minciună.
Lohengrin şi vocea umană
Lohengrin, asemenea celorlalte opere wagneriene, pune interpreţii teatrului liric în faţa unor mari dificultăţi vocale. Frecventele schimbări dramatice de intensitate şi izbucnirile vocale pot cu uşurinţă dăuna glasului, mulţi cântăreţi pierzându-şi vocea prin abordarea repertoriului wagnerian fără a stăpâni o tehnică potrivită de canto
Ţesătura operei este una care solicită vocea, fiindcă nu ţine cont de echilibrarea pasajelor între cele trei registre. De pildă, un tenor liric îşi poate pierde acutele cântând Wagner, pentru că registrul mediu al vocii este exploatat peste măsură, după cum a mărturisit însuşi Nicolai Gedda, marele tenor suedez.
Mai mult, compozitorul a prevăzut şi intervenţii puternice din partea corului şi orchestrei, aşa încât solistul trebuie să facă un efort şi mai mare pentru a depăşi această barieră sonoră. Altfel ar fi aproape tot timpul acoperit de cor. Dar forţarea disproporţionată a vocii poate conduce la pierderea ei totală, fapt întâlnit la numeroşi actori lirici.
Un spectacol remarcabil
Pe 17 noiembrie, într-o sâmbătă seară îndeajuns de friguroasă, la Opera Naţională din Bucureşti s-a pus în scenă o deosebită realizare a operei Lohengrin, care a revigorat subit simţirile spectatorilor. Atmosfera a redat cu o mare fineţe deopotrivă seninătatea şi zbuciumul capodoperei wagneriene. La pupitrul dirijoral s-a aflat Cristian Mandeal, sub bagheta căruia orchestra s-a lansat într-o strălucitoare cascadă sonoră, unde fineţea şi virtuozitatea s-au împletit armonios.
Eroul titular a fost interpretat de tenorul Kiss B. Atilla care a intrat neaşteptat de bine în pielea personajului său. Aerul distins, statura impunătoare, sobrietatea şi eleganţa jocului actoricesc au fost pe măsura rolului. Vocea sa, de o deosebită calitate lirică, a strălucit mai ales în fragmentele dificile, cântate în forţă. Acutele sale au fost percutante, tehnica permiţându-i tenorului să folosească şi crescendo pe acute, evidenţiindu-se astfel din puternicul curent sonor al intervenţiilor corale. Monologul din final a fost interpretat cu mult sentiment şi delicateţe. Trecerea de la secvenţele piano la cele forte a fost făcută cu mult meşteşug, iar acutele dinspre final au fost strălucitoare şi puternic conturate.
Soprana Dorina Cheşei i-a dat viaţă Elsei, oferind o tălmăcire realmente sublimă a rolului. Glasul amplu, dar şi dulce, versatil, s-a completat cu jocul scenic plin de febleţe, inocenţă şi zbucium sentimental, într-o performanţă memorabilă. Scena Visului Elsei de la începutul piesei a fost interpretat expresiv şi cu multă subtilitate, iar duetul cu Lohengrin din ultimul act s-a aflat sub semnul patosului şi tensiunii, soprana dând dovadă şi de o bună înţelegere a psihologiei personajului întruchipat.
Friedrich von Telramund ne-a fost înfăţişat prin baritonul Valentin Vasiliu. Acea calitate specială, întunecată şi aspră, a vocii se suprapune perfect rolurilor „fioroase” pe care le au de obicei baritonii în operele verdiene sau wagneriene. Izbucnirile pline de patos, produse cu multă naturaleţe, au dat şi mai multă viaţă tumultului interior al contelui însetat de răzbunare. Evoluţia interioară a personajului a fost bine reliefată prin arta baritonului Vasiliu, care a început monologul denunţării din actul I într-un ton aspru şi solemn, pentru că mai apoi să afişeze slăbiciune şi disperare în faţa lui Ortrud, în duetul din actul II.
Rolul lui Ortrud, soţia contelui Telramund, i-a revenit sopranei dramatice Madeleine Pascu, care a incarnat cu succes geniul malefic al personajului aflat la graniţa dintre uman şi demonic. Glasul puternic şi intensitatea cu care şi-a cântat rolul au subliniat forţa urii şi a răzbunării proprii acelui suflet diabolic. Accentele dramatice s-au revărsat din abundenţă, iar pasajele de pianissimo au alternat armonios cu cele forte. Jocul de scenă a fost expresiv şi emoţionant, izbucnirile neaşteptate fiind şi ele foarte bine realizate.
Der König ( regele Heinrich der Vogler), a fost jucat de către basul Horia Sandu. Caracterul întunecat şi sumbru al vocii sale au reprodus frazarea accentuată şi solemnă proprie unui rege. Ritmul alert al vibrato-ului solistului s-a mulat perfect pe pasajele tensionate, iar registrul său grav a fost nespus de bine pus în valoare. În acelaşi timp, claritatea frazării sale nu se prea întâlneşte lesne la un bas. Eleganţa, alura şi prestanţa pe scenă l-au avantajat mult în interpretarea acestui rol dificil.
Personajul Der Heerrufer des Königs (crainicul regelui) a fost întruchipat de baritonul Vasile Chişiu, care a dat tonul operei. Interpretarea sa a fost tocmai potrivită rolului, artistul evidenţiindu-şi încă de la început calitatea lirică şi frumuseţea instrumentului său vocal, alături de claritatea frazării. În cântul său liber de orice efort, notele au curs în chip natural, într-un flux de declamări deloc uşor de realizat.
În ansamblul său, spectacolul a dezvăluit o intensitate captivantă, intervenţiile soliştilor fiind completate de secvenţele corale şi orchestrale armonizate cu mult meşteşug şi fineţe sub bagheta bine-cunoscutului dirijor Cristian Mandeal într-o seară muzicală de neuitat.
