Să dăm în mintea copiilor

Am citit în ultimul timp o grămadă de cărţi pentru cei mici. Colorate, cu scrisul mare, cu desene frumoase, cu coperţi cartonate şi lucioase, cărţi late, pe care abia le ţineam în braţe. Nu, nu am dat în mintea copiilor, ci e parte a meseriei mele. O parte simpatică aş spune, pentru că lecturile astea m-au făcut să mă simt... mai curată, mai simplă şi mai bună, parcă. Mi-am dat seama încă o dată cât de mult am crescut fiecare şi cât de multe am uitat.

Din povestea ”Prinţesa cu nasul lung” copii învaţă că: ”Nasurile oamenilor pot fi felurite – mari sau mici, lăţite sau alungite, şi că toate ne par drăguţe atunci când ne-am obişnuit cu ele”. Cu Winnie the Pooh şi peripeţiile lui alături de Aiurel şi Porcuşor vor învăţa că numai lucrând în echipă, fiind organizaţi, poţi să construieşti ceva mare şi că prietenii trebuie să îţi fie alături şi la distracţie, dar şi când ai nevoie de ei.

Cenuşăreasa îi învaţă să nu vorbească niciodată pe cineva de rău. Ba chiar să fie amabili mereu, cu toată lumea. Să nu se zgârcească cu ”Mulţumesc!”-urile şi ”Te rog!”-urile, pentru că e frumos să fii amabil şi doar astfel vei fi plăcut în societate. Să fie umili şi calmi şi să nu-i duşmănească pe ceilalţi când îi nedreptăţesc, ci să îşi păstreze inima nepătată.

Mai apoi, prinţesa Belle îi învaţă pe copii să fie mândri de reuşitele lor, dar în nici într-un caz să nu fie lăudăroşi şi fuduli, ci mai degrabă se cade să fie rezervaţi şi modeşti. O altă lecţie importantă o învaţă şi Mica Sirenă alături de copii, când îl răneşte pe tatăl său şi nu ştie sa îl împace: ”Dar de ce nu te duci să-i spui că-ţi pare rău? Copilă, e foarte uşor. Te uiţi în ochii lui şi îi spui: îmi pare rău”, îi spune Sebastian. Dar nu trebuie să exagereze, ci să o spună firesc, şi nicidecum să nu se poarte prosteşte sau să fie bosumflaţi. Ci doar sinceri. ”Cel mai important lucru e s-o spui din toată inima”, conchide racul.

Nimeni nu mai e bun cu nimeni?

Chimia inimilor parcă s-a schimbat o dată cu trecerea timpului. Ne-am pierdut imunitatea aceea copilărească în faţa răului, devenind noi Răul. Şi rolul ăsta ne usucă, ne oboseşte, ne fărâmiţează pe dinăuntru.

Pe noi cine ne mai învaţă toate astea? Aş spune c-ar trebui să le ştim, dar câţi le mai ştim cu adevărat şi mai ales câţi le mai aplicăm zi de zi? Televizorul ne învaţă despre violenţă, bombastic, plastic şi banalitate. Ne ruinează în mod sistematic livrându-ne tot ce e comercial. Iar ce e comercial nu are cum să fie Binele, pentru că Binele nu se mai vinde, e din altă colecţie. Te loveşti aproape olfactiv de mirosul banilor pe care toţi îi vânează în detrimentrul spiritului. Avem în media exemple de ticăloşi cu mintea iute, femei rafinate şi viclene şi inşi cam săraci cu duhu, dar care toţi şi-ar da şi sufletul din ei pentru bani şi popularitate. Parcă nimeni nu-şi mai îndreaptă coloana vertebrală şi mulţi nici n-o mai au, au devenit cauciucaţi, se-ndoaie după cum li se cere.

Parcă nimeni nu mai iubeşte oamenii, nu mai crede în ei, parcă nimeni nu mai e bun cu nimeni. Toţi se critică între ei, se acuză, toţi se mint, se lamentează, se înşeală, se despart, se crizează, se laudă, se rănesc, se pârăsc, se omoară. Chimia inimilor parcă s-a schimbat o dată cu trecerea timpului. Ne-am pierdut imunitatea aceea copilărească în faţa răului, devenind noi Răul. Şi rolul ăsta ne usucă, ne oboseşte, ne fărâmiţează pe dinăuntru.

Îmi dau seama de unde am pornit, cu ce nevinovăţie am luat fiecare lumea asta la picior. Cu toţii am fost întâi copii şi cred că asta a fost şansa fiecăruia de a fi bun. Citind toate cărţile astea (care n-aveau mai mult de 10-20 de rânduri), am simţit c-am privit puţin, cât se vedea pe sub cortină, un spectacol frumos, dar care nu-l meritam. Şi ce mi se pare ironic e că din poveştile astea, nici nu prea pare greu să fii bun. Dacă un copil poate, noi de ce nu putem?