Cui dăm rolul principal?
"Când te lupţi cu demonii, trebuie să te poţi lăsa locuit de zei"
Ioana Pârvulescu
Ştiţi urarea aceea spusă mereu cu tot entuziasmul: ”Vă doresc tot binele din lume!”. Nu găsiţi că şi-a cam pierdut din putere? Stau şi mă întreb oare cât bine a mai rămas în lume şi, de fapt, ce îi urăm de fapt sărmanului destinatar?
Diagnosticul lumii l-a găsit Ioana Pârvulescu într-o scrisoare electronică cu titlul: ”Welcome to the 21st Century! Bun venit în secolul 21!”: ”Telefoanele noastre – fără fir; Gătitul – fără foc; Mâncarea – fără grăsimi; Dulciurile – fără zahăr; Munca – fără efort; Relaţiile – fără rod; Atitudinile – fără delicateţe; Sentimentele – fără inimă; Politica – fără ruşine; Educaţia – fără valori; Greşelile – fără număr; Argumentele – fără temei; Nevoile – fără sfârşit; Situaţia – fără speranţă.”
Lăsând la o parte unele secvenţe care fac doar o piruetă stilistică, se observă în toate un termen comun: progresul din lumea noastră se defineşte prin ”fără”, prin ceva în minus, printr-o eliminare. Cu cât adunăm mai multe minusuri, cu atât ne socotim mai evoluaţi, mai ”la zi”. Din listă lipseşte ceva însă mult mai grav: ”fără bine”. Oamenii tind să ia tot mai mult ca model ”răul”, cu tot ce implică şi a acumulat. Binele e aproape eliminat din vieţile noastre sau, în orice caz, marginalizat cu totul. Bucuria, divertismentul, progresul, termenul de comparaţie, voluptatea – toate ni le oferă răul, ”un rău subliniat cu linii groase, ca să sară în ochi”.
Să privim filmele, literatura de astăzi, versurile melodiilor. Toţi insistă asupra personajelor negative, pentru că răul atrage mai mult, iese mai uşor în evidenţă. Personajele pozitive nu au acel ”je ne sais quoi”, nu te fac să le urmăreşti, nu te intrigă, nu-ţi provoacă palpitaţii, nu te chinuie. Deşi pentru ele e nevoie de mai multă artă, răbdare şi credinţă într-un bine care îţi depăşeşte aşteptările, te impresionează şi îţi rămâne în memorie. Să-l luăm pe Dostoievski – oricât de bine i-au ieşit personajele negative, demonii sau criminalii, reuşitele maxime au fost tot Prinţul Mîşkin din ”Idiotul” (care, din mărturisirile autorului, a avut la bază modelul cristic) şi Alioşa din ”Fraţii Karamazov”. V-aţi întrebat vreodată de ce romanul se numeşte ”Idiotul”? Scriitoarea Ioana Pârvulescu are o explicaţie: ” Pentru că asistenţa se complace în ideea că răul e inteligent şi binele e idiot.”
Aceeaşi scriitoare adăuga în lucrarea sa ”Cartea întrebărilor” apărută la Humanitas: ”Astăzi, puţin autori mai sunt dispuşi să dea şanse personajelor pozitive. E amuzant să vezi cum, pe modelul tabloidelor, mulţi scriitori (dar şi sociologi sau istorici) se transformă în nişte paparazzi ai propriilor personaje: le urmăresc prin gaura cheii, şi-n dormitor, şi adânc în vis, doar-doar le prind cu vreo boroboaţă care să ţină prima pagină. Dacă nu le găsesc ceva suficient de blamabil, le abandonează: nu sunt interesante. Desigur, asta înseamnă ignorarea adevăratelor personaje negative de care nimeni nu scapă în viaţă: moartea, suferinţa, boala, eşecurile de tot felul, iar uneori, pur si simplu – norocul. Şi să vrei, tot nu există carte (şi viaţă) fără personaje negative”. Altfel spus, când aşezi răul doar la nivel uman, doar în puterea omului, cred că înţelegi prea puţin din ideea de rău în lume.
Toţi insistă pe personajele negative, pentru că răul atrage mai mult, iese mai uşor în evidenţă. Personajele pozitive nu au acel ”je ne sais quoi”, nu te fac să le urmăreşti, nu te intrigă, nu-ţi provoacă palpitaţii, nu te chinuie.
Mutaţia umorului negru
În plus, lumea pare într-o veselie a umorului negru. Mutaţia asta apare peste tot, în ziare, în literatură, pe site-uri, pe reţelele sociale. Este o caracteristică a lumii recente, n-am mai întâlnit în nici una din lecturile mele un astfel de cinism în trecut. ”Se scrie tot mai mult şi mai apăsat cu umori negre, dar fiindcă fila lumii a devenit şi ea neagră, scrisul nici nu se mai distinge. Şi fiindcă ne-am obişnuit cu răul, îl tot sporim, ca să se vadă, de la mega la giga, apoi, când ne-am obişnuit şi cu giga-răul, ajungem la tera-răul (10 la puterea 12), iar seria poate continua. În aceeaşi măsură, binele devine tot mai mic şi mai ascuns: mili-bine, apoi micro-bine, apoi nano-bine (10 la puterea minus 9) şi curând pico-bine şi tot aşa. Răul e pe măsura unei Ţări a Uriaşilor. Omul de azi, deloc uriaş, e derutat de perspectiva nouă şi nu mai poate percepe lucrurile la proporţiile lor fireşti, şi nu le mai poate stăpâni”, mai spunea scriitoarea în eseul ei despre Bine.
Întrebarea firească este: pe fila asta neagră a lumii, pe care scriem tot cu negru, oare scrisul ”cu bine” n-ar avea o şansă mai mare să se vadă? Oare nu ne vom plictisi de atâta violenţă, răutate, mizerie, pornografie, înjurături, egoism, zgârcenie şi invidie şi să revenim la valorile pozitive?
Poate mă veţi acuza că a gândi în termeni de ”bine” şi ”rău” e uşor naiv. Că-i mai interesant şi mai profund să etalăm răul şi să ascundem binele sub covor, ca ceva ce ne face de ruşine. În loc să privim lumea asta ca un loc unde puţinul bine nu trebuie ascuns, ci trebuie căutat cu toate forţele, pentru a-l scoate la lumină, pentru a ne găsi sensul.
Să căutăm binele, să devenim oameni care îşi regăsesc destinul. Să fim dintre cei rari, care văd şi caută binele. Deşi regizorul a dat rolul principal răului, pe care îl onorează şi-l pune sub conul de lumină al reflectoarelor, binele e şi el pe scenă. E pus să facă figuraţie, nu i se dă cuvântul, nu are replică, el duce doar tava şi, fireşte, nici nu apare pe afiş. Dar asta nu înseamnă că el nu există şi nu merită admirat.
