Preluând conducerea în Siria
Prietenii şi aliaţii Americii din Orientul Mijlociu depind de viziunea strategică, claritatea şi abordarea SUA pentru a reuşi să facă faţă multiplelor crize care îi înconjoară. Ei se simt nesiguri, totuşi, în legătură cu politica administraţiei Obama, care din punctul lor de vedere pare a fi timid şi nedemn de statura şi responsabilitatea unică a SUA.
Dificultatea de a găsi o soluţie la criza din Siria stăîn faptul că există mulţi jucători ale căror interese sunt incompatibile între ele şi nu există o soluţie politică pentru a atenua aceste incompatibilităţi.
Examinând rolurile actorilor implicaţi, devine tot mai evident faptul că înarmarea rebelilor ar putea fi răul cel mai mic pentru a pune capăt conflictului înainte de a se extinde şi asupra ţărilor vecine, în timp ce Siria se dezintegrează în detrimentul întregii regiuni.
În acest scop, Statele Unite ale Americii trebuie să elaboreze o strategie cuprinzătoare, luând în considerare ceea ce se ştie deja despre fiecare jucător şi mizele lor, ca rezultat al războiului civil sirian.
În primul rând, toţi rebelii din Siria, indiferent de înclinaţia lor ideologică, nu vor accepta nici o soluţie politică care să-l includă pe preşedintele Assad şi/sau loialităţile lui de top, precum şi prezenţa iraniană continuă şi copleşitoare.
Ei vor insista pe debarasarea ţarii de intreaga elită de partid Ba'ath, armata, securitatea internă şi intelectualii care au executat sacrificarea fără discernământ a oamenilor nevinovaţi, femei şi copii şi au dus o mare parte din ţară la ruină.
Din acest motiv, Statele Unite, împreună cu aliaţii săi occidentali, trebuie să aprovizioneze rebelii atent verificaţi, cu arme (rachete de sol-suprafaţă şi de suprafaţă-aer) pentru a neutraliza puterea în aer şi infanteria taberei lui Assad în scopul de a le oferi [rebelilor] un avantaj.
Acestea şi alte arme ar trebui să fie furnizate imediat şi în cantităţi care ar putea face o diferenţă decisivă şi care să descurajeze radicalii islamici de la urmarea planurilor lor, ducând la căderea lui Assad.
În al doilea rând, Iranul are un interes profund în păstrarea regimului Assad la putere. Pentru Teheran, Siria este pivotul în strategia sa de a deveni principala forţă din regiune. Teheranul poate face acest lucru doar prin menţinerea influenţei covârşitoare asupra semilunei, predominant şiite, care se extinde de la Mediterană la Golf.
Iranul va face orice pentru a sprijini puterea lui Assad şi va continua să-l aprovizioneze cu arme, echipament militar, ajutor financiar, şi consilieri, precum şi luptători de teren.
Acestea fiind spuse, confruntaţi cu statele americane, europene şi statele arabe sunnite decise să schimbe cursul lucrurilor în Siria şi confruntaţi cu grija faţă de Statele Unite şi Israel, care ar putea fi tentate să atace instalaţiile sale nucleare într-un moment de vulnerabilitate sporită, Teheranul ar putea foarte bine abandona cauza siriană pentru a proteja propriul teren la domiciliu.
Pentru a fi siguri, clericii iranieni trebuie să fie avertizaţi de către Statele Unite că implicarea profundă a Teheranului în Siria îi poate costa scump şi ar putea precipita schimbarea de regim, care este singurul lucru ce oferă avantaj oricărui obiectiv strategic iranian.
În al treilea rând, Hezbollah, un împuternicit al Iranului, a declarat deschis că va lupta alături de forţele loiale lui Assad până la capăt. Indiferent de afirmaţiile contrare, Libanul s-a afundat în războiul civil sirian.
Indiferent de abilităţile de luptă ale Hezbollah, rebelii sunt mai numeroşi decât luptătorii Hezbollah şi pot provoca un număr inacceptabil de victime asupra forţelor sale, cu condiţia ca rebelii să primească armele de care au nevoie.
Bravada lui Hassan Nasrallah, liderul Hezbollah, va fi oprită o dată ce sute de luptători de-ai lui vor fi ucişi iar organizaţia sa devine tot mai vulnerabilă la atacul israelian.
În al patrulea rând, Rusia are un interes strategic de bază în Siria; baza sa navală în Tartus îi protejează activităţile în Mediterana de Est, ceea ce face ca Damascul să fie un punct central al strategiei navale a Moscovei şi exportului său de energie.
Pentru Rusia, porturile calde de la Marea Neagră sunt linia vieţii sale, făcând interesele sale strategice în Siria (spre deosebire de restul Orientului Mijlociu) de o importanţă capitală.
Rusia nu va face nici o concesie care ar compromite interesele sale şi va face tot ce stă în puterea sa pentru a sprijini regimul Assad, inclusiv furnizarea de echipamente militare dintre cele mai sofisticate pentru a preveni căderea lui, cu excepţia cazului în care se poate asigura interesul său în Siria post-Assad.
Statele Unite trebuie să transmită ruşilor hotărârea de a schimba cursul evenimentelor în favoarea rebelilor. În acelaşi timp, Statele Unite, împreună cu reprezentanţi ai rebelilor, pot asigura Rusia, că menţinerea bazei navale în Siria şi activităţile sale în Mediterana de Est nu vor fi contestate.
Ca parte a unei "înţelegeri", Rusia şi Statele Unite ale Americii pot cădea de acord să apese butonul "reset", de data aceasta garantat, şi să aplaneze unele dintre problemele bilaterale conflictuale mai ample, inclusiv sancţiunile comerciale (încă oficial în acte), investigaţiile SUA asupra abuzurilor drepturilor omului în Rusia, staţionarea sistemelor de apărare aeriană în Turcia, etc
În plus, Statele Unite ar putea elabora un compromis cu Rusia, angajându-se să nu se stabilească o "zonă-interzisă-zborului" (care, în orice caz, ar fi de prisos odată ce rebelii sunt înarmaţi cu arme anti-aeriene) împotriva vânzării către Siria a rachetelor ruseşti anti-aeriene S300 de înaltă precizie.
Astfel de sisteme de apărare aeriană ar putea compromite grav superioritatea aeriană a Israelului şi pot de asemenea cere Israelului să ia măsuri de apărare pentru a menţine avantajul în aer.
În al cincilea rând, deşi Israelul depune şi va continua să depună toate eforturile pentru a rămâne în afara conflictului din Siria, aceasta nu poate oferi un control asupra modului în care poate evolua criza şi care ar putea fi implicaţiile asupra securităţii naţionale israeliene.
Ca rezultat, Israelul a stabilit trei linii roşii care, dacă sunt depăşite, ar determina represalii israeliene imediate: 1) transferul tuturor tipurilor de arme sofisticate, inclusiv rachete Hezbollah; 2) pierderea controlului asupra stocurilor de arme chimice din Siria; şi 3) orice provocare a armatei siriene sau a oricăruia dintre agenţii săi, în special Hezbollah.
Israelul şi-a stabilit deja credibilitatea în această privinţă prin atacarea mai multor obiective de lângă Damasc, împreună cu distrugerea unui convoi cu rachete Fateh-110, transportate din Iran prin Siria.
Statele Unite şi Israelul vor continua, evident, să colaboreze înspre rezolvarea crizei din Siria urmând iniţiativa SUA, dar ele trebuie să semnaleze în mod clar că nu vor tolera nici o ameninţare la adresa Regatului Iordaniei.
În al şaselea rând, pentru axa sunnită, care include statele arabe din Golf (sub conducerea Arabiei Saudite), Iordania, Egiptul şi Turcia, Siria a devenit câmpul de luptă împotriva axei şiite formată din Iran, Irak, fortele Alawite în Siria şi gruparea Hezbollah în Liban.
Carnagiul continuu al sectelor în Irak, între sunniţi şi şiiţi, indică ceea ce s-ar putea întâmpla în Siria. Dacă Assad ar ramane în putere şi ar recâştiga un avantaj, ar fi o victorie istorică pentru Iran, susţinând în continuare hotărârea de a achiziţiona arme nucleare.
Multe dintre statele din Golf văd criza din Siria ca pe o oportunitate de a rupe legătura Damasc-Teheran, schimbând astfel viitoarea perspectivă geopolitică a întregii regiuni în avantajul lor.
Având în vedere cele de mai sus, nu există o soluţie politică care poate satisface toate părţile implicate; născocirea unui cadru politic care sfidează realitatea ar putea va avea numai efecte inverse, transformând o situaţie oribilă într-o tragedie de proporţii istorice.
Statele Unite trebuie să preia conducerea şi să nu se clatine în confruntarea cu criza din Siria, de care mulţi dintre aliaţii săi se tem. Lipsa de acţiune decisivă americană nu doar c-ar compromite influenţa şi credibilitatea în regiune, dar de asemenea ar lăsa un vid periculos pe care Rusia, China şi Iranul vor fi dornice sa îl umple.
