Pleşu: Pe canalele televiziunilor noastre, nu informaţia şi analiza primează, ci propaganda

Încet-încet, te obişnuieşti cu moravurile şi stilistica presei autohtone. Spectacolul e, în general, monoton, previzibil, uneori amuzant în cheie melancolică, scrie Andrei Pleşu în articolul "Gazetărie pe-un picior de plai", publicat în secţiunea bloguri a ziarului Adevărul.

"Ştii că la cutare televiziune se trăieşte din tăvălirea lui Băsescu, din băşcălie de stadion şi din scîncete kitsch pentru cîte o dramă din popor care face rating. Pe cutare alt post se lucrează discret la reabilitarea lui Ponta. Pe altul, ni se explică trist cum e cu patriotismul.

E evident că, pe canalele televiziunilor noastre, nu informaţia şi analiza primează, ci propaganda. "Angajaţii" din platou sunt, într-adevăr angajaţi: au furiile lor private, simpatiile lor prestabilite, însoţite de convingeri şi opţiuni politice de beton. Fiecare studiou e avanpostul unui partid sau al unui politician. Spectrul tipologic al jurnalistului dîmboviţean nu e lipsit de un anumit pitoresc bezmetic.

Avem figura "maestrului" infailibil, cu un discurs de genul: "Bă, boilor! Ascultaţi aici la bătrînu' cum stau lucrurile, că voi nu vă prindeţi! Eu sunt trecut prin toate, sunt om citit, nu mă fraiereşte nimeni!" Avem şi figura "personalităţii" hiper-inteligente, care le zice altfel (şi, de regulă, pe dos) decît toţi. "Plouă" – spune prostimea. "Să credeţi voi!" – spune "personalitatea". "E secetă, iar voi n-aveţi cum să înţelegeţi acest subtil joc de aparenţe! E ceva la mijloc."

Avem şi categoria "domniţe nărăvaşe", tăioase, de neînduplecat. Cu dînsele nu e de glumit: dotate de la natură cu maxilare puternice şi genunchi bine înnodaţi, dau crîncen de pămînt cu oricine le stă în cale. Mai complex e portretul cîte unui "combatant" de meserie, care pendulează, stimulat de colegii de platou, între miştocăreală acră şi sudalmă de cartier.

În fine, nu ne propunem să descriem întregul bestiar al breslei, să facem un inventar complet al mass-mediei locale (deşi diversitatea nu e chiar atît de mare). Dar, vorbind strict de profesionalism, ne vom opri la cîteva împrejurări recente, în care vrînd-nevrînd, am fost implicat direct.

Ceea ce vreau să arăt e că, în presa noastră, nu avem de a face doar cu partizanat (isteric), suficienţă (genialoidă) şi vulgaritate (mitocănească). Avem de a face şi cu incompetenţă (eventual candidă), neglijenţă sau (ieftină) rea-credinţă. Exemplele pe care le dau nu sunt "fatale". Dar sunt o sursă de insatisfacţie intelectuală şi morală, de care ar fi igienic să luăm notă.

Pentru a citi continuarea articolului intraţi aici.