Originile întunecate ale Comunismului. Partea a doua din trei: Seminţele

Perioada cunoscută sub simplul dar teribilul nume de „Teroarea”, care a avut loc în timpul Revoluţiei Franceze, a pus bazele fundaţiei din care se va naşte comunismul.

Experimentul propunea ideea "eliberării" care distruge treptat libera voinţă şi se baza pe un sistem de presiune care încerca să producă bunăstare publică prin uniformizarea credinţelor şi opiniilor individului. Cu forţa.

Mai târziu, în mod natural, comunismul s-a susţinut mereu prin suprimarea violentă a altor idei. Ideologii comunismului susţineau că doctrina este o utopie – şi că este culmea progresului şi dezvoltării umane – şi că, prin urmare, toate ideile contrare sunt retrograde şi trebuie stârpite prin violenţă.

Revoluţia Franceză – care a avut loc de la 1789 la 1799 – a urmat celei Americane, care a avut loc între 1775 şi 1783. Cu toate acestea, spre deosebire de Revoluţia Americană, ce se baza pe adoptarea, de către membrii săi, a unui set de idei care i-au unit în jurul unei agende comune, actorii Revoluţiei Franceze erau numeroase cluburi şi societăţi cu ideologii profund diferite şi ţeluri diverse.

Liderii Revoluţiei Americane luptau pentru independenţă şi ieşirea de sub tutela imperială, în timp ce liderii Revoluţiei Franceze aveau un duşman mult mai difuz. Ei nu luptau doar împotriva propriului lor Rege – ci şi împotriva tuturor curentelor existente – inclusiv împotriva religiei şi tradiţiilor morale.

Crimele pe care le-au comis (pe care unii analişti le consideră caracteristici, nu erori) se vor repeta în timpul implementării oricărui regim comunist, mai târziu.

Demonizarea unor clase sociale

Odată ajunşi la putere, liderii Revoluţiei Franceze s-au apucat să scoată legi pe bandă rulantă, pentru a urmări obsesia legată de „eliberare” – şi cu orice nouă lege, ei anatemizau noi segmente sociale ca fiind „duşmani ai Revoluţiei”. Astfel că iluzoria „bunăstare” impusă cu forţa s-a transformat în scurt timp într-un coşmar.

În mod asemănător, regimurile comuniste au încercat mereu să identifice sau inventeze duşmani perpetuând o doctrină a luptei perpetue şi urii veşnice.

Imediat după ce Vladimir Lenin a ajuns la putere în Rusia, cu ajutorul Revoluţiei din Octombrie, el i-a ridicat statuie lui Robespierre, conform lucrării “Le Bolchevisme et le Jacobinisme”, scrisă la Paris, în 1920, de către Albert Mathiez şi tradusă de siteul comunist Marxists Internet Archive.

Gestul a fost simbolic, după părerea lui Mathiez care scrie că „Lenin, ca alţi socialişti ruşi, era inspirat de istoria marii noastre revoluţii [franceze], era însufleţit de exemplul acesteia, astfel că a pus-o în practică, adaptând-o la ţara sa şi circumstanţele acesteia”.

El scria că atât iacobinismul lui Robespierre cât şi bolşevismul lui Lenin erau “dictaturi de clasă operând după aceleaşi metode – teroare, confiscări, taxare şi având ţelul final în transformarea societăţii. Iar transformarea nu era numai a societăţii franceze sau ruse. Ci a întregii societăţi”.

Clica lui Robespierre făcea parte din Clubul Iacobin, o societate revoluţionară radicală, care s-a divizat până la urmă între girondini liberali, şi montagnarzi, radicali – al căror lider era Robespierre.

Divergenţele dintre partea moderată şi cea extremistă au generat până la urmă o mare parte din haosul pentru care Revoluţia Franceză a ajuns să fie cunoscută. În momentul în care Robespierre a ajuns la putere în iulie 1793, Comitetul Salvării Publice începuse de scurt timp (2 iunie) perioada de Teroare, terminând brutal perioada parlamentară din timpul Revoluţiei Franceze.

„Mulţi deputaţi iacobini ajunseseră deja la concluzia că Revoluţia necesită măsuri severe”, scria William S. Cormack în cartea “Revoluţia şi Conflictul în Marina franceză între 1789-1794.” Cormack adăuga că Robespierre credea că “Franţa are nevoie de o singură voinţă, un monolit”.

Teroarea declanşată de stat a fost descrisă astfel de unul dintre participanţii săi de vârf, Louis Antoine de Saint-Just: “Trebuie să pedepseşti nu numai trădătorii, dar şi pe cei care iau poziţii neutre... din moment ce Revoluţia Franceză şi-a declarat ţelurile, oricine i se opune este în afara sa; iar oricine este în afara sa este un inamic”.

Folosirea violenţei pe scară largă în timpul Terorii a început în septembrie 1793, după ce Adunarea Constituantă a fost invadată de mulţimi agitate care au cerut adoptarea legilor propuse de mişcarea colectivistă. Clasa numită sans-culottes, una dintre cele mai sărace în Franţa secolului 18, punea lipsa de alimente pe seama fermierilor, învinuiţi că păstrează totul pentru ei. Ei au cerut iacobinilor să înceapă o prigoană împotriva fermierilor şi să scoată cu forţa alimentele pe care aceştia se presupunea că le ascunseseră în hambare.

Masacrul din Vandeea, comis de generalii Revoluţiei, a început şi el în acelaşi fel. Locuitorii Vandeei au sprijinit iniţial Revoluţia, însă când aceasta a început să distrugă religia catolică şi monarhia, s-au întors rapid împotriva ei organizând Armata Catolică şi Regalistă – şi, paradoxal sau nu, suporterii săi erau numiţi Albi, deoarece purtau cocarde albe.

Răspunsul nu s-a lăsat prea mult aşteptat. Iniţial au fost decretate confiscări de alimente pe scară largă, însă organizarea bună a locuitorilor Vandeei a descurajat planurile revoluţionarilor – astfel că pe 13 decembrie 1793 generalii Revoluţiei au început masacrul din Le Mans, omorând fără discriminare femei, copii, bărbaţi, combatanţi şi civili la un loc. Chiar şi după anihilarea Armatei Catolice, Robespierre a continuat să ardă sate şi să execute locuitorii din Vandeea arbitrar – inclusiv femeile şi copii – un plan dus la cale de peste 60 de mii de soldaţi răspândiţi în regiune. În total, numai în Vandeea, Revoluţia Franceză a omorât peste 170 de mii de persoane, printre care numeroşi civili, consemnând unul dintre cele mai negre episoade din istorie.

Scenariul de confiscare a alimentelor va fi repetat de multe ori peste zeci de ani, de către regimurile comuniste – de către lideri precum Lenin, Stalin şi Mao – care au iniţiat mişcări de persecuţie a ţăranilor cărora nu li se confiscau numai recoltele, ci şi mijloacele de producţie. Rezultatul a fost de fiecare dată generarea unor perioade de foamete cruntă, care au făcut milioane de victime.

Execuţii arbitrare

Pe 17 septembrie 1793, Comitetul Salvării Publice a introdus Legea Suspecţilor. Aceasta declara vinovat pe oricine era suspectat de opunere faţă de politică regimului. Sub incidenţa ei cădea oricine „acţiona suspect”, „se asocia cu persoane greşite”, oricine scria sau spunea lucruri considerate greşite. Pedeapsa? Execuţia cu ajutorul ghilotinei.

Explicaţia dată de Robespierre era la fel de lipsită de sens ca însăşi campania de omoruri: “Cei care ne acuză sunt acuzaţi ei înşişi”.

De fapt Legea Suspecţilor dădea liber la arestări şi execuţii arbitrare – care, în mod evident, nu foloseau cauzei revoluţionare, ci doar instaurării unui regim de teroare pe care liderii Revoluţiei îl doreau construit.

Politici similare au fost implementate de regimurile comuniste, unde orice persoană care se opunea revoluţiilor violente era etichetat drept „contra-revoluţionar” şi era denunţat, chinuit în puşcării, sau pur si simplu omorât.

Pe 24 octombrie 1793, Legea Suspecţilor a adus în faţa ghilotinei 22 de membri liberali girondini – lucru care a pus capăt influenţei girondine în cadrul Revoluţiei Franceze şi a catalizat obţinerea controlului total de către montagnarzi.

Iacobinismul lui Robespierre cât şi bolşevismul lui Lenin erau “dictaturi de clasă operând după aceleaşi metode – teroare, confiscări, taxare şi având ţelul final în transformarea societăţii. Iar transformarea nu era numai a societăţii franceze sau ruse. Ci a întregii societăţi”.

Peste ani, Lenin avea să propună şi el un concept similar. Existau cei care sprijineau Revoluţia şi cei care nu - iar cei din urmă erau meniţi distrugerii. Chiar şi „tovarăşii de drum” care împărţiseră aceeaşi tabără cu comuniştii deveneau, până la urmă, după ce aceştia ajungeau la putere, indezirabili şi înfundau puşcăriile sistemului.

Ideea era că societatea trebuia împărţită în două – fără o cale de mijloc – iar acest concept se regăseşte şi acum în conflictele politice moderne.

Liderii Revoluţiei Franceze propovăduiau obţinerea binelui colectiv cu mijloace violente de masă. După cum afirma Ralph C. Hancock şi L. Gary Lambert în cartea “Moştenirea Revoluţiei Franceze” „există o oarecare consistenţă în faptul că Revoluţia cerea autorităţii ‚poporului’ să folosească violenţa împotriva populaţiei”. ‚Poporul’ invocat de dictatorii revoluţionari nu erau masele ţărilor respective, ci oamenii aparţinând sistemului pe care doreau să-l creeze. De dragul făuririi acestor mase de oameni noi, nicio crimă nu era prea mare şi nicio atrocitate nu era suficient de oribilă”.

În timp ce Revoluţia Franceză făcea apel la principii precum libertate, egalitate şi fraternitate, conceptul “libertăţii totale” despre care vorbeau revoluţionarii se poate caracteriza mai bine prin „anarhie totală” după cum este de părere Fr. William Jenkins.

Jenkins scrie că în timpul Terorii, Robespierre şi colegii săi revoluţionari au măcelărit o mulţime de ţărani francezi. Logica lui Robespierre, dacă se poate numi aşa, era simplă: „oamenii de aici nu văzuseră niciodată [o asemenea violenţă], oamenii de aici nu comiseseră niciodată o crimă, dar trebuiau să moară pentru ca Franţa să se transforme într-o societate socialistă”.

Ideea se regăseşte o sută de ani mai târziu la Mao, cel care împărţea societatea în 95% şi 5% - aceştia din urmă reprezentând numărul „duşmanilor de clasă” care trebuiau eliminaţi – un concept extrem de bizar, care aminteşte de sacrificiile ritualice ale societăţilor guvernate de religii malefice din Babilon sau America Centrală. Deşi regimurile comuniste au sfârşit prin a masacra mult peste cota de 5% despre care vorbea Mao, procesul de împărţire sistematică în tabere pro şi contra, de căutare sistematică a unor inamici, a fost utilizat pentru a asigura un nivel de teroare suficient pentru a menţine controlul Partidelor asupra societăţii.

În timpul Revoluţiei Franceze, un actor cheie al acestor eradicări a fost o clică mică şi extremă dinăuntrul clubului montagnarzilor, numită Clubul Prietenilor Drepturilor Omului şi Cetăţeanului – numit şi Clubul Cordelierilor după cartierul Cordeliers din Paris, unde a fost coagulat.

Fondatorii Clubului Cordelier erau Georges Danton, care a jucat un rol major în aşa-zisa "Cădere" a Bastiliei (un alt incident banal transformat în mit de către suporterii Revoluţiei), şi Camille Desmoulins, un prieten din copilărie a lui Robespierre şi actor cheie al Revoluţiei.

Ateism şi culte bizare

Religia a fost, încă de la început, un ghimpe în coasta Revoluţiei, care încerca să creeze omul nou – aşa cum o vor face şi regimurile comuniste zeci de ani mai târziu.

În 1790 au avut loc infamele Masacre din Septembrie, când la Paris au fost scoşi la paradă şi omorâţi peste 1200 de clerici.

Tot în 1790 este creată Constituţia Civilă a Clerului, prin care preoţii erau obligaţi să depună jurământ de credinţă „naţiunii”. O mare parte a clerului se opune, devenind în afara legii, fiind în scurt timp înlocuiţi cu „preoţi juraţi” – cei care juraseră credinţă Noii Ordini instalate la conducerea Franţei.

Dar noua măsură nu a fost suficientă pentru noii lideri ai Franţei – mai ales după ce a devenit clar că răscoala din Vandeea a fost generată de încercările de ruinare a bisericii din interior.

Printre membrii Clubului Cordelliers se afla Jacques Hébert, care a fondat mişcarea hebertistă şi a promulgat Cultul Raţiunii – un cult etatist al cărui unic zeu era „Poporul”.

Cultul Raţiunii a fost format de Antoine-Francois Momoro, cel căruia i se atribuie sloganul radical „libertate, egalitate, fraternitate sau moarte”. Dar venerarea raţiunii a început cu Hébert şi Pierre Gaspard Chaumette. Ideologia sa rejecta ideea existenţei oricărei divinităţi şi propunea o „religie a omului” şi o „Zeitate a Raţiunii” – care a devenit în scurt timp un cult ateu de stat.

Cultul Raţiunii a dus, oarecum paradoxal, la cele mai iraţionale iniţiative. Robespierre a condus chiar o procesiune în catedrala Notre Dame pentru a onora „Zeiţa Raţiunii” – apoi, în mijlocul vărsării de sânge – în numele libertăţii, egalităţii şi fraternităţii – a distrus numeroase vieţi umane” observa Jenkins – referindu-se la cele 3-4 sute de mii de victime ale Revoluţiei Franceze, omorâte prin execuţii, foamete, război şi alte cauze ne-naturale.

În noiembrie 1793, Cultul Raţiunii a organizat un Festival al Raţiunii. Preoţii erau umiliţi în public. Oameni îmbrăcaţi în straie preoţeşti urinau pe altare şi distrugeau obiecte de cult în biserici. Simbolurile religioase erau scoase din cimitire. Bisericile erau umplute cu animale de fermă îmbrăcate în sutană.

Toate acestea vor renaşte un secol şi ceva mai târziu, în timpul lui Lenin, Mao, Dej şi a altor dictatori comunişti odată cu instalarea altor sisteme de ateism de stat pe întinsul Europei sau în Asia.

Cultul Raţiunii a fost marcat de promiscuitate, distrugere şi desfrânare de orice fel. Către final a atins cote atât de mari de depravare încât a fost închis de Robespierre - după cum, în primii ani ai regimului bolşevic, Lenin a încurajat revoluţia sexuală, care a generat în timp probleme atît de mari încât a trebuit să fie oprită de Stalin.

Răspunsul lui Robespierre la degenerarea Cultului Raţiunii a fost recunoaşterea libertăţii de credinţă şi fondarea unui nou cult – cel al Supremei Fiinţe – care venera o vagă putere „mai înaltă”. El a lansat acest cult în timpul unui Festival dedicat Fiinţei Supreme, în iunie 1794.

Însă pentru Robespierre acesta era începutul sfârşitului. Ca toţi mulţi lideri ai revoluţiei, capul său va ajunge pe ghilotină – la 28 iulie 1794 – iar evenimentul a pus, din fericire, capăt Terorii – deşi Franţa mai avea în faţă o perioadă tulbure până când Napoleon Bonaparte a restaurat ordinea în 1804, interzicând şi cele două culte.

Fr. Donald Sanborn observa că “Revoluţia Franceză a transformat naţiunea în gloată. Comunismul se hrăneşte din acest concept”. “Comunismul este egalizarea completă şi socializarea unei naţiuni întregi” iar acest lucru distruge drepturile individuale, proprietatea, familia şi chiar structurile cele mai fundamentale ale societăţii – astfel încât orice aspect al vieţii umane devine controlat de stat”, notează el, continuând că „acest lucru este posibil numai dacă sunt distruse instituţiile tradiţionale ale omenirii.... dacă distrugi aceste lucruri şi afirmi că totul este egal în faţa statului, că statul nu mai are grijă de familie, de biserică, de Dumnezeu, şi se ocupă doar de indivizi, atunci aceea este baza comunismului”.

Numărul total al victimelor comunismului este estimat la 100 de milioane, deşi crimele sale nu au fost încă examinate complet, iar ideologia sa încă persistă. Epoch Times încearcă să exploreze istoria şi credinţele mişcării, care a fost o sursă de tiranie şi distrugere încă de la începuturile sale.