Învăţămintele lecţiilor dureroase

Avem un decembrie neobişnuit de cald, amintind de cel de acum 22 de ani, când blocul comunist s-a prăbuşit ca un castel de nisip. Se spunea atunci că iernile deosebit de calde sunt semne de mari convulsii sociale. Acest gând mi-a antrenat spontan chemarea la analiză şi evaluare a lecţiilor învăţate.

Pentru fiecare dintre noi, o bună practică este aceea de autoevaluare periodică şi concluzionare onestă, pe baza cuantificării reuşitelor, neomiţând raportarea acestora la factorul calitativ. E necesară extragerea lecţiilor pentru viitor din inerentele greşeli care au dus la devierea de la obiectivele propuse.

Se pare că totuşi, cei mai mulţi români sunt prea puţin deschişi către acest gen de analiză tranşantă.

M-am întrebat de unde vine acest blocaj comportamental, care mărturisesc că nu mi-e chiar străin, şi am ajuns, ”dând filmul înapoi”, la concluzia că am fost intoxicaţi cu autocritica demagogică la şedinţele impuse de Partidul Comunist, şi prin urmare avem o reacţie involuntară de respingere, chiar fugă, ca şi cum ar exista vreo legătură între firescul proces de învăţare din greşeli şi practicile umilitoare prin care politrucii vremii, lipsiţi de competenţă şi de valoare umană, îşi justificau abuzurile, asmuţeau oamenii să se dispreţuiască, să se urască reciproc, stabilind standarde obligatorii pe măsura micimii conştiinţei lor.

Nimic nu poate fi mai distructiv pentru creativitate, pentru integrarea unui individ într-un colectiv – fie el atelier, fabrică, trust sau chiar naţie – decât amprentarea cu vinovăţie şi ruşine, pe fondul unei frici induse controlat, şi susţinute prin amintirea faptului că valorile ajung la Canal, la puşcărie sau în Bărăgan.

Tot acum înţeleg faptul că această tehnică de otrăvire a sufletului oamenilor nu s-a oprit la porţile caselor. A amprentat profund relaţiile dintre părinţi şi copii, dintre educatori şi copii, erodând an după an încrederea în sine a fiecarei generaţii şi subminând viaţa sănătoasă a unui popor.

Poate că ar fi bine să ne oprim un pic din tumultul zbaterilor noastre de zi cu zi şi să ne acordăm câteva minute de reflecţie. Să ne întrebăm încotro mergem.

Dat fiind că nu există efect fără cauză, se pune întrebarea, care este cauza care ne-a adus în situaţia actuală. Pare că inconştientul colectiv este încă saturat cu starea asta de neputinţă cultivată de comunism - ”Nu se poate face nimic”.

”Să se revizuiască, dar să nu se schimbe nimic!” – Farfuridi e printre noi. Poate n-aş greşi prea mult dacă aş spune, chiar ”în noi”. Nu e de mirare, vă amintiţi cât de amar era sentimentul acela de disperare că nu se poate face nimic? Dar vorba aceea că ”pereţii au urechi”? Sau ”Fereşte-mă, Doamne de prieteni, că de duşmani mă feresc singur”?

Îmi amintesc că învăţam la şcoală şi din literatura disponibilă, că românii sunt oameni extraordinari, cu suflet mare, cei mai ospitalieri, cei mai inteligenţi (”cincinalul în patru ani şi jumătate”, nu-i aşa?), cei mai talentaţi, şi au bancurile cele mai cu miez. Cum suntem acum? Ce facem acum?

Facem mult zgomot despre lichidarea corupţiei, ceva valuri chiar se fac, apoi... infractorul scapă basma curată.

Facem mult zgomot despre conservarea mediului – dar pustiul defrişărilor e din ce în ce mai terifiant.

Facem mult zgomot despre reciclarea deşeurilor – dar locurile de colectare selectivă sunt doar surse de mizerie, căci de obicei containerele sunt pline ochi, de aceea oamenii lasă pe alături ce aduc, sau nu se mai deranjează ca să nu facă gunoiul şi mai mare.

Tot ce avem de făcut este să ne afirmăm puterea. Le-am cedat credinţa noastră, puţin câte puţin, cu fiecare compromis pe care l-am făcut, cu fiecare trădare de sine sau a celui de lângă noi, cu fiecare minciună pe care am rostit-o din frică, cu fiecare gând de invidie sau de răzbunare. A venit momentul să ne luăm puterea înapoi, refăcând traseul invers, către natura noastră adevărată. Nu putem fi liberi în ”Câmpia Libertăţii”, dacă nu suntem liberi in forul nostru interior

Facem mult zgomot despre reforma educaţiei.

Facem mult zgomot despre ... orice. Este un adevărat vacarm. Şi totuşi, cei mai mulţi, trăim acelaşi coşmar, că nu se poate face nimic.

Care sunt cauzele acestei neputinte?

În epoca de tristă amintire Partidul Comunist lua toate deciziile. Noi munceam cuminţei, tot rodul muncii noastre îl absorbeau structurile comuniste de partid şi de securitate (după ce ne luaseră tot ce aveam), şi cu propagandă neobosită, ne inoculau în inconştient că suntem în siguranţă pentru că avem o casă (care era de fapt a statului, luată cu japca de la vreun confrate de-al nostru), pentru că avem un loc de muncă în care să muncim pentru ei, că oricum acei bani nu erau suficienţi decât cel mult pentru o jalnică supravieţuire – călătorii în străinătate ioc...sa nu cumva sa prindem ghes de democraţie.

Aveam o cultură înlocuită de cultura de partid, gratis, ca să ne prostească (mă înclin în faţa celor care au transmis printre rânduri un mesaj autentic), blocuri – ghetouri, în ultimii ani, cu ”toaletă în curte”, şi doar o singură locuinţă meritam, altfel eram duşmani de clasă, pământ nu era bine să avem să cultivăm că eticheta de chiabur odată aplicată, neam de neamul tău nu mai avea drept la studii universitare sau promovări.

Comunistii nu ne-au dat nimic, ne-au luat în schimb totul: pământ, case, demnitate (că am renunţat la ea), credinţa în bine (şi la asta am renunţat în cele din urmă), ne-au anihilat simţul valorii (pentru că le-am permis).

Ei doar ne-au spus repetat, sub teroare, până am uitat cine suntem, că numai ei pot să ne dea, că ei sunt cei mai buni, ne-au oferit siguranţa coteţului şi a osului zilnic.

Le-am cedat credinţa noastră, puţin câte puţin, cu fiecare compromis pe care l-am făcut, cu fiecare trădare de sine sau a celui de lângă noi, cu fiecare minciună pe care am rostit-o din frică, cu fiecare gând de invidie sau de răzbunare.

A venit momentul să ne revendicam valorile, refăcând traseul invers, către natura noastră adevărată. Nu putem fi liberi în ”Câmpia Libertăţii”, dacă nu suntem liberi în forul nostru interior, în propria noastră mentalitate.

Orice act generat de frică sau de disperare este lanţul care ne ţine încătuşaţi de propria neputinţă. Doar un singur pas ne ţine departe de puterea noastră – acela de a face o alegere conştientă. Acela de a alege calea dreaptă în orice situaţie.