Ochiul lui Sauron: despre ură şi demonizare în România post comunistă

Aventura în trei acte a demiterii lui Traian Băsescu a scos din dulapul României un vechi schelet, omniprezent: ura.

Este suficient să arunci un ochi pe vreun articol de opinie legat de demiterea lui Băsescu, din presa centrală. Dacă te aventurezi să citeşti comentariile, te vei găsi imediat învăluit de ură. Groasă, densă, tulburătoare, de o violenţă extremă, fără un strop de toleranţă sau îndoială.

Fenomenul merită niţel studiat - în viitor va trebui să demontăm această ură, sau să trăim în continuare sub ameninţarea ei.

De unde vine

Societatea tradiţională românească era îndeobşte privită drept una mai degrabă balcanică, tolerantă, şi mai puţin sălbatică şi plină de ură. După câte îmi dau seama această ură care se poate observa atât de des îşi are rădăcinile în lupta de clasă propovăduită de regimul comunist. Manifestul Comunist, lucrarea de căpătâi a comunismului internaţional, promitea crime şi răsturnarea ordinii sociale prin violenţă şi ură. Lenin, promotorul revoluţiei bolşevice, în rarele sale apariţii consemnate pe peliculă, avea ochi plini de luciri fioroase. Discipolii lui Marx, personaj notoriu pentru faptul că nu suporta criticile, au moştenit trăsătura sa de caracter - îi anihilau fără drept de apel pe cei care nu erau de aceeaşi părere cu ei.

Mai toţi liderii comunişti au fost mari măcelari şi au vehiculat ura şi mai apoi teroarea ca instrumente de control politic.

Cei care au avut (ne?)şansa să trăiască sub comunişti ştiu că statul român se ocupa, pe vremea comuniştilor, cu provocarea şi răspândirea urii. Occidentul era portretizat plin de degeneraţi, intelectualii locali erau numiţi trădători, boierii erau asupritori fără inimă, preoţii erau mincinoşi. Implicit ţi se inducea că nu aveai nevoie de ei. Consecinţa firească – toţi trebuiau “reeducaţi” sau eliminaţi.

Sub comunism au existat numeroase campanii de incitare la ură, iar liderii comunişti ai momentului erau dibaci mânuitori ai urii. Un exemplu mi-a fost povestit de un amic chinez, care a trăit în perioada maoistă în China. Mao, în anii sinistrei Revoluţii Culturale, avea obiceiul de a umple Piaţa Tiananmen cu supuşi, la mitinguri-maraton care puteau dura între 3 şi 8 ore, pe parcursul cărora se strigau lozinci idioate şi idiotizante, pline de ură. De obicei erau legate de imperialiştii răi, “duşmanii”care voiau să distrugă utopia comunistă a poporului, etc. ţinta nu avea de fapt importanţă. Era necesar doar ca milioanele de oameni să plece cu sufletele pline de substanţa urii. Partidul avea nevoie de ură pentru a-şi asigura controlul, şi nu se sfia să dreseze oamenii să o producă pentru el.

Cum s-a transmis

Imediat după Revoluţie, Ion Iliescu, şcolit la Moscova, a folosit ura produsă de comunişti, de cum a venit la putere în 1990, pentru a îngropa firavele încercări de a construi o alternativă la Frontul Salvării Naţionale pe care îl conducea. A făcut ce fusese învăţat să facă.

Astfel că pe vremea respectivă mulţimi de “muncitori revoltaţi” îi cereau capul lui Corneliu Coposu. Opoziţia era acuzată că “vinde ţara”, că împarte blugi şi valută, că tipăreşte dolari falşi, vinde droguri, etc. Orice calomnie era bună, atâta vreme cât crea ura necesară manipulării românilor eliberaţi.

Iliescu a folosit ura extraordinar de abil ţinând în şah societatea civilă atât înainte de alegerile care l-au adus la putere, cât şi după. Instrumentele folosite de el au fost atât de conjunctură – hoarde de mineri care cereau una-alta – cât şi sistematice – ziare precum Dimineaţa sau România Mare, de la balconul cărora s-au dus ani în şir campanii care promovau ura şi calomnia la adresa unor personalităţi marcante ale României.

Ura este ceva viu, un soi de duh (malefic) al lămpii lui Aladin. Îl naşti, îl creşti şi te foloseşti de el. Dar el nu moare, ci doar se face din când în când nevăzut, intră între moleculele de aer, sau cele ale spiritului nostru. Acolo dospeşte, pentru ca la un moment dat, să apară din nou, pentru a fi mânuit din nou.

De-a lungul anilor, calomniile vehiculate şi nesancţionate (iarăşi, Justiţia săraca) s-au strâns în veritabile adevăruri-false, care au început să influenţeze opinia publică. Tocmai din cauza impunităţii de care au beneficiat zeci de ani, discursul s-a radicalizat, astfel încât campaniile de calomnii au ajuns deseori campanii de demonizare.

În zilele noastre se întâmplă cam acelaşi lucru.

Aşa-numiţii formatori de opinie alunecă des în postura de instigatori. Argumentaţia lor devine prea frecvent un lung şir de jigniri goale, iar dovezile aşa-zis incriminante de multe ori nu sunt decât presupuneri răuvoitoare şi calomnii de cea mai banală speţă.

Campaniile de ură devin norma. Au nevoie de ţinte noi, dar mereu cam pe acelaşi diapazon. Pentru cine a văzut filmul Lord of the Ring, poate a remarcat asemănarea izbitoare: este suficient ca Ochiul lui Sauron să se fixeze asupra ta şi devii îndată ţinta unor calomnii uluitoare care îţi pot face praf imaginea publică, dacă nu şi viaţa. Nimeni nu este imun, indiferent dacă se numeşte Aspazia Cojocaru, Traian Băsescu, dacă este vreun procuror care anchetează o crimă a caracatiţei, sau prim ministru.

Ura, denigrarea, practica de demonizare a adversarilor se strecoară în discursurile politice ale celor care ajung la putere sprijiniţi de valurile de ură. Aşa că nu este de mirare că auzi stupefiat cum că dna Merkel nu cunoaşte realitatea, dl Barosso este un politruc, jurnaliştii de la Der Spiegel sunt plătiţi (sic), iar Viviane Reding este “instigată”. Se merge până într-acolo încât unii ziarişti nu mai au curaj să scrie despre meritele vreunui politician care are ghinionul de a fi ţinta a campaniei de calomnii a momentului, fără a fi imediat făcuţi praf, consideraţi slugi, înjuraţi, etichetaţi, etc. chiar în paginile (de web ale) propriului ziar.

Am ajuns să trăim zilnic pe lângă un personaj foarte periculos: ura, născută din calomnie şi dezinformare.

Ura ca instrument al democraţiei?

Vehicularea urii cu scopul declarat de a “reinstaura democraţia” pare hilară, de-a dreptul. Încalcă principii de bază ale democraţiei şi în orice caz nu funcţionează în Occident, al cărui mediu este mai puţin saturat de ură.

Ura este ceva viu, un soi de duh (malefic) al lămpii lui Aladin. Îl naşti, îl creşti şi te foloseşti de el. Dar el nu moare, ci doar se face din când în când nevăzut, intră între moleculele de aer, sau cele ale spiritului nostru. Acolo dospeşte, pentru ca la un moment dat, să apară din nou, pentru a fi mânuit din nou.

Corifeii urii pot avea impresia că o stăpânesc şi o folosesc, că sunt maeştrii ai urii, ai denaturării şi ai instigării la ură prin calomnii. Dar la fel de bine îi pot deveni victime. Romanii înţeleseseră pe vremuri că cei care folosesc sabia, vor muri de sabie.