Omar Khayyam - poetul-savant al ”beţiei” divine

Născut în anul 1050, la Nishapur, în nord-estul Persiei (Iranul de astăzi), Ghiyath al-Din Abu l-Fath Umar ibn Ibrahim al-Nisaburi al-Khayyami îşi va lua numele de Khayyam pentru a onora îndeletnicirea tatălui său, cea de meşteşugar de corturi (khayyāmī).

Evenimentele politice ale secolului al XI-lea au jucat un rol major în cursul vieţii lui Khayyam.

„Khayyam s-a născut şi a compus poezii într-o perioadă în care împărăţiile se destrămau una după alta. Oamenii de ştiinţă, gânditorii şi mai-marii, deveneau, dintr-o dată, victimele unor criminali fără nume. Triburi nomade, sălbatice, de pe tărâmuri necunoscute, asaltau centrele civilizaţiei şi distrugeau vechea cultură iraniană. Evenimentele se petreceau în secolul al XI-lea într-un Iran care apunea: afluxul turcilor selgiucizi în Iran, războaie sângeroase şi demonstraţii misterioase de forţă ale unor secte de asasini periculoşi, care îşi întinseseră vasta reţea de capcane şi asasinate secrete în întregul Iran.” (fragment din „Istoria literaturii persane”, Rypka Jan). În acest imperiu militar instabil, cu numeroase probleme religioase, a crescut Omar Khayyam.

Societatea acelor ani nu mai era una în care cei care căutau cunoaşterea puteau avea o viaţă uşoară. Iată cum se descria pe sine în introducerea Tratatului său despre demonstrarea problemelor de algebră:

„N-am reuşit să mă dedic algebrei şi concentrării continue asupra ei, din cauza capriciilor timpurilor care m-au împiedicat; astfel, că noi, iubitorii de cunoaştere n-am putut forma un grup, chiar şi mic, interesele fiind altele, singurele preocupări privind înşfăcarea oportunităţilor când timpul era prielnic. Majoritatea oamenilor care imită filozofii confundă ceea ce este adevărat cu ceea ce e fals şi nu fac altceva decât să inducă în eroare şi să pretindă că deţin cunoaşterea, ei nefolosind ceea ce ştiu din ştiinţă decât pentru scopuri elementare şi materiale. Iar dacă aceştia văd pe cineva care caută binele şi preferă adevărul, cineva care face tot ce poate să respingă falsul şi minciuna, ipocrizia şi înşelăciunea, atunci râd şi-şi bat joc de el”.

Khayyam este autorul unuia dintre cele mai importante tratate de algebră, scrise înainte de timpurile moderne. Tratatul despre demonstrarea problemelor de algebră (1070), cuprinde o metodă geometrică pentru rezolvarea ecuaţiilor de gradul trei, bazându-se pe metoda intersecţiei secţiunilor conice cu cercul, intersecţia unei hiperbole cu un cerc.

Ca majoritatea matematicienilor persani din perioada sa, Khayyam a fost şi un renumit astronom. În 1073, sultanul Malik-Shah I l-a invitat să construiască, împreună cu alţi învăţaţi ai vremii, un obsevator astronomic.

Khayyam a fost un adept şi un bun cunoscător al filosofiei lui Avicenna. A predat decenii la rând filosofia marelui „părinte al medicinei moderne”, în special Cartea vindecării, în oraşul său natal Nishapur, pâna la moartea sa. Khayyam a studiat filozofia la Naishapur. Unul dintre colegii săi scria despre el că era: …înzestrat cu claritate de spirit şi cele mai mari puteri naturale…

Omar Khayyam a rămas însă cunoscut mai ales pentru catrelene sale, acestea ilustrând viziunea sa filosofică faţă de secretul existenţei şi faţă de destinul omului.

Odată cu prima traducere europeană a Catrenelor, realizată de Edward Fitz Gerald în 1859, poetul îl pune în umbră pe savant. Cercetatorii cred că el a scris peste o mie de catrene, numite rubaiyat. În arabă, rubaiyat sau robaiyat înseamnă patru, cu o rimă distinctă, în sensul ca versurile 1, 2 şi 4 rimează între ele, iar versul trei ramâne alb. Rubaiyatele sale, cu un conţinut profund mistic, au rămas nemuritoare.

Referitor la religia lui Khayyam au fost opinii divergente. Unii cercetători îl văd ca un agnostic hedonist (fascinat de vin şi de clipa prezentă), alţii îl consideră un mistic (în versurile căruia se ascunde o înţelepciune profundă, ferită de ochii neiniţiaţilor). Dacă unii comentatori văd în vinul poetului licoarea uitării suferinţelor şi a incertitudinilor, pentru alţii acesta nu e decât metafora extazului divin. Pentru înţeleptul yoghin Paramahansa Yogananda, Omar Khayyam a fost cel mai greşit înţeles poet. În cartea sa „Vinul misticului”, acesta dă o interpretare spirituală catrenelor, care nu sunt o celebrare a vinului şi a plăcerilor pământeşti, aşa cum profanii sunt tentaţi a crede, ci sunt adevărate imnuri închinate bucuriei transcendente a Spiritului.

O, vinul mă inundă în marea lui lumină
Se risipeşte ceaţa ce-a fost sau ce-o să vină.
Cad lanţurile grele de rob întemniţat
Şi într-un nimb de aur - renasc eliberat.

Acest vin în esenţa-i sub zeci de forme-apare:
Când pasăre, când plantă, când stea, când nenufar
Să nu crezi că prin asta înseamnă că el moare.
Esenţa sa-i eternă. Doar formele dispar.

Apropierea faţă de Dumnezeu are la bază cunoaşterea mistică, iubirea şi asceza. Viaţa religioasă a acestei doctrine este influenţată de religii precum: budhismul şi zoroastrismul, religia prevalentă în Iran înainte de cotropirea arabă.

Întreaga operă a lui Omar Khayyam priveşte fuga necontenită a timpului, neantul lucrurilor şi al oamenilor, zădărnicia sărmanei noastre existenţe, agitaţiile omeneşti în veşnica goană după fericire.

Când am să plec din lume n-au să mai fie flori,
Nici chiparoşi, nici buze, nici vin cu-arome fine.
Nici zâmbet, nici tristeţe, nici înserări şi zori.
Nu va mai fi nici lumea - căci gândul meu o ţine.

Un punct pierdut e lumea în haosul imens
Toată ştiinţa noastră: cuvinte fără sens.
Om, pasăre şi floare sunt umbre în abis.
Zadarnic este gândul, iar existenţa - vis.

Timpul este o piatră rară şi deosebit de preţioasă, a cărui valoare nu poate fi comparată cu nimic altceva. Timpul este chiar viaţa omului, şi nicio altă bogăţie nu este mai presus decât aceasta, cu condiţia să fie instrumentul dezvoltării şi evoluţiei fizice şi spirituale. Altfel, aceasta nu mai este o bogăţie, ci o sursă a răului, adică instrumentul răului şi al nefericirii.

Pe amiază! Omul este sortit pierzaniei! Nu şi cei care cred însă, cei care săvârşesc fapte bune, cei care se îndeamnă întru adevăr, cei care se îndeamnă întru răbdare!

Omar Khayyam este unul dintre gânditorii care, în catrenele sale, acordă o atenţie specială la trei aspecte importante privind folosirea timpului: trecerea vieţii (avertizează asupra ei), ocaziile ivite (şi folosirea lor) şi îmbătarea cu „vinul pur” (metafore pentru asceză, meditaţie pentru scopul ultim - iluminarea).

Ceea ce l-a făcut pe Khayyam să vadă lumea ca fiind atât de întunecată, tristă şi zadarnică, este faptul că plăcerile, bucuriile şi frumuseţile lumii sunt trecătoare.

O, vino cu batrânul Khayyam, şi vezi de-nvaţă
Înţelepciunea-i sfântă: ştim că această viaţă
E-un zbor înfrânt, iar restul atât e - o minciună
Corolele se-nvoaltă anume ca s-apună.

Mijlocul ales de Khayyam pentru a se bucura în cel mai înalt grad de clipă, nu este altul decât „vinul”. „Vinul pur” al cunoaşterii pure pentru descoperirea misterelor existenţei (după unii exegeţi). Sau vinul/beţia mistică, de fapt pacea minţii dizolvate în Fiinţa divină.

În vin o moarte afli. Ci-n cupa o magie-i.
Căci neantul-acesta naşte o ramură-a veciei.
Mă reînvie suflul lui Dumnezeu pe cruce
Şi moartea cea carnală în hău de mine fuge.

O, inimă, te doare popasul pe pamânt
Aruncă de pe suflet al lutului vestmânt.
Şi-astfel, desprins de tină, în sfânta curăţie,
Spre ceru-nalt să-ţi afli şi sens şi bucurie.

Eu vinu-l sorb nu pentru o mulţumire strâmtă,
Nu beau pentru refuzul vreunui dumnezeu,
Nici pentru ca să tulbur morala cea mai sfântă. –
Ci, bând - respir o clipă, ieşind din strâmtul eu.

Spirit liber, din cauza slăbiciunii sale pentru vin, care contravenea puternic dogmelor musulane ale epocii în care trăia, poetul savant a fost considerat de unii critici un epicurean lipsit de credinţă în divin, tocmai datorită detaşării sale faţă de dogma şi ritualul care, de multe ori substituie ardoarea credinţei adevărate.

Toţi idolii pe care atât i-am adorat /Mi-au sângerat credinţa cu răni ce nu se vindec./ Mi-au înecat tristeţea în vinul parfumat / Şi mi-au vândut la urmă renumele pe-un cântec.

Mă dojeniţi ca veşnic sunt beat. Ei bine, sunt! / Necredincios mă faceţi. Şi ce dacă-i aşa? / Puteţi orice să spuneţi pe socoteala mea. / Îmi aparţin. Pricepeţi? Şi sunt ceea ce sunt!
Spuneţi-mi, ce-i mai bine? Să mergi într-o tavernă,/ Sau să te tângui zilnic cu sufletul pustiu, /Îngenunchind în templu? Dar eu nu vreau să ştiu / De-Alah şi altă viaţă, căci stingerea-i eternă.

Khayyam ne învaţă să nu ne minţim pe noi înşine - putem citi oricât din cărţile sfinte dar credinţa nu e adevărată în lipsa faptelor noastre spre binele „lumii-ntregi”.

Eşti nefericit? Nu te gândi la durerea ta şi nu vei suferi.

Nu judeca pe nimeni, ci cată să-nţelegi./ Eu beau, dar aminteşte-ţi că ai şi tu păcate./ De vrei s-ajungi la pace şi la seninătate,/ Apleacă-te asupra durerii lumii-ntregi.

Omar Khayyam a murit în jurul anului 1123 la Nishapur, unde există şi astăzi mormântul. Simţind că se apropia clipa finală, poetul şi-a chemat rudele, şi-a spus testamentul, apoi a rostit o rugăciune care se termina prin cuvintele:

Doamne, Tu ştii că am căutat să Te pătrund cât am putut. Iartă-mă dacă această cunoaştere de Tine mi-a fost singura cale spre Tine.