Marele bacalaureat

În perioada gorbaciovistă se vorbea la Moscova despre „comunismul cu faţă umană” şi se punea întrebarea dacă acesta poate fi sau nu reformat. Răspunsul avea să vină în anii ce au urmat: „comunism cu faţă umană” nu există. La cea mai slabă încercare de a-l reforma, s-a dovedit că sistemul roşu pică. Dispărut demult din Europa de Est, el a lăsat totuşi sechele grave. Rămăşiţele au căutat să supravieţuiască în forme diferite. Partidele succesoare şi-au luat tot felul de nume, sperând să-şi ascundă propria identitate. Profitând de abilitatea înnăscută a comunismului de a înşela şi manipula oamenii, ele au dobândit puterea timp de mulţi ani în unele ţări fost comuniste, cu efectele pe care le vedem.

La fel stau lucrurile şi cu PSD-ul, incapabil a se reforma. Faptul că acesta, împreună cu un PNL care şi-a abandonat identitatea, sunt principalii succesori ai fostului PCR începe să se contureze tot mai clar. Acţiunile în forţă împotriva opoziţiei – la peste douăzeci de ani de democraţie, aşa cum este ea - ne duc cu gândul către întunericul postbelic sau spre vreo dictatură bananieră. Marea noastră şansă este aceea, că suntem o ţară membră a UE. Nu vrem să facem speculaţii despre cum ar fi arătat acţiunea USL-ului în caz contrar.

Ne întrebăm dacă există vreo deosebire de esenţă între fostul „neamestec în treburile interne” şi reacţia actualului premier la părerile exprimate de cancelarul german Angela Merkel faţă de evoluţiile antidemocratice din România? Există vreo deosebire de esenţă între „academician doctor inginer” şi „doctor …… ???.......”. Mulţi îşi amintesc de gesturile agitate din mâini ale fostului dictator. Zilele trecute parcă am văzut ceva asemănător. De campania „odioasă” am auzit deja. Cât mai avem, până la a-i numi pe cei care îşi exprimă în mod liber opiniile în afară ţării „reacţionari”? Cât mai este până la întocmirea listelor cu „elementele declasate ale societăţii”.

În timpul actualei mineriade politice a USL-ului am văzut încă ceva ce aminteşte de tacticile comuniste de preluare a puterii. În acele vremuri tulburi, comuniştii creau structuri de putere paralele cu cele ale ţării care urma să le cadă victimă, rezultatul fiind o stare de confuzie şi nesiguranţă totală. În paralel cu Hotărârea Curţii Constituţionale, care precizează faptul că la referendumul de demitere trebuie să participe 50% + 1 din numărul total al alegătorilor, pentru a fi valid, există o Ordonanţă de urgenţă, emisă în fugă şi în timpul desfăşurării evenimentelor, care spune că acest număr trebuie să fie 50% + 1 din numărul celor care participă la vot. Mecanismul paralelismului cu legitimitatea s-a văzut şi în cazul chestiunii reprezentării României la Consiliul European.

Identificarea USL-ului cu România este o altă tactică de tristă amintire, menită a amplifica confuzia şi a stârni totodată teamă în rândul celor care au cunoscut ororile comunismului. Astfel, cel care critică acţiunile antidemocratice ale USL-ului este descris de actuala putere ca denigrator al României.

Să aruncăm o privire sintetică asupra reacţiilor înalţilor reprezentanţi ai UE.

Aceştia şi-au exprimat atât prin canale diplomatice cât şi în mod public îngrijorarea faţă de cursul evenimentelor antidemocratice din România. S-a vorbit mult despre poziţia cancelarului Angela Merkel, care are o influenţă determinantă în deciziile din cadrul UE. Poziţia fermă de dezaprobare a acţiunilor actualei puteri, exprimată de Frank-Walter Steinmeier, lider al socialiştilor din Bundestag-ul german, reprezintă punctul din care stânga europeană începe să se disocieze de PSD-ul din România. Imaginea lor nu ar avea decât de suferit.

Ce perspective se întrevăd însă pentru România şi pentru românii aflaţi sub noua putere de orientare neo-comunistă?

Românul a învăţat câte ceva doar prin lecţia suferinţei. Este o cale lentă şi nesigură. Există însă şi o alta - cea a trezirii.

Instabilitatea legislativă promovată de USL provocă îngrijorări nu numai în plan politic ci şi în rândul investitorilor.

Inflaţia s-a făcut simţită de la începutul guvernării USL. Aproape zilnic auzim de minime istorice înregistrate de moneda naţională. Ne întrebăm cât îi vor încălzi oare eventualele măriri ale salariilor bugetare sau ale pensiilor pe români, dacă preţurile vor porni necontrolat în sus?

Dacă sectorul bugetar se va bucura de o oarecare majorare salarială, sectorul privat despre care nu se vorbeşte aproape deloc, dar care contribuie în mare parte la bugetul României va fi lovit în mod zdrobitor de populismele actualei puteri. Interesul atât al politicienilor, cât şi al mediei faţă de salariile celor care lucrează în mediul privat este nul. Este de presupus că aceste salarii nu se vor majora deloc şi la un moment dat nu vor mai ţine pasul cu inflaţia care ne ameninţă din ce în ce mai mult.

Dacă continuăm pe calea USL-ului, ne întrebăm cât timp ne vom mai deplasa sau munci liber în Europa? Uniunea Europeană nu va accepta ca un membru al ei să devieze de la principiile statului de drept şi principiile democratice să fie călcate în picioare pe teritoriul ei. În consecinţă vor urma probabil măsuri din ce în ce mai dure. Încă nu ştim ce ar implica suspendarea dreptului de vot în Consiliul Europei. Aderarea la spaţiul Schengen era mai aproape ca niciodată şi mulţi visam la avantajele conferite de acest statut. Acum, această aspiraţie stă sub semnul incertitudinii. Tinerii dezamăgiţi spuneau câteodată: „îmi iau câmpii şi plec din România”. Dacă continuăm în felul acesta, s-ar putea ca după un timp să nu mai poată nici măcar „să-şi ia câmpii” spre Spania sau Italia. Libera circulaţie a devenit ceva banal şi de aceea nici nu mai apreciem un drept dobândit doar prin apartenenţa la UE.

O mare entitate numită Europa se construieşte chiar sub ochii noştri. Se vorbeşte într-un început de o Europă cu două sau chiar trei viteze. Neoficial se mai vorbeşte şi de cetăţeni europeni de mâna a doua. Cu toate că întrunim cu brio condiţiile pentru locul codaş, un lucru măreţ este faptul că suntem totuşi parte a Europei. Dar dacă dorim cu tot dinadinsul să ne îndepărtăm de Europa, nimeni nu ne poate opri. Într-o uniune democratică nimeni nu te ţine cu forţa. Până unde putem aluneca? Îmi amintesc de ceea ce spunea Theodor Stolojan acum câţiva ani, că răul de la noi este răul unui anumit nivel, dar că există şi trepte mult mai joase şi forme ale sale greu de imaginat. Iar capătul pare a nu putea fi distins.

Acum douăzeci şi doi de ani sub îndrumarea unui om al Moscovei „oamenii de bine” porneau de la Banu Manta pentru a-şi exprima indignarea faţă de Raţiu şi Coposu. Între timp adevărul a ieşit la iveală şi astăzi majoritatea românilor îşi amintesc cu respect de cei doi. Românul a învăţat câte ceva doar prin lecţia suferinţei. Este o cale lentă şi nesigură. Există însă şi o alta, cea a trezirii. De multe ori visam că trebuie să dau un examen pe care îl mai dădusem o dată demult şi îl luasem. Acum realizez că avem în faţă un bacalaureat civic. Cu toate că subiectul este foarte simplu, răspunsul pe care îl vom da sperăm să poarte în el înţelepciunea strânsă într-o viaţă, şi ceva din germenul viitorului.