Manipulare şi control. Victimă a lui Bulai rememorează abuzul

După dezvăluirile publicaţiei Snoop despre comportamentul de prădător sexual al profesorului de sociologie de la SNSPA Alfred Bulai, şi alte victime ale acestuia fac un pas în faţă. Şi retrăiesc acum, pentru noi toţi, amintiri traumatizante. De ce o fac? Ei bine, Cătălina Tăbăcaru, fostă studentă la SNSPA, spune că a decis să vorbească pentru că acum, după ce primele studente au făcut cu mare curaj pasul în faţă e o datorie să nu taci. Şi a acordat publicaţiei INVESTIGATORIA un interviu exclusiv în care a povestit cum decurgeau taberele de practică academică organizate de Alfred Bulai.

Ea a povestit publicaţiei citate despre jocuri de rol, despre jocuri de putere, despre bullying şi despre abuz sexual. Puteţi afla astfel nu doar devianţa, ci şi felul în care se ajungea la ea, jocul mental care stătea în spatele fiecărui moment de hărţuire, fiecărei scene în care rămâneai fără chiloţi în faţa lui Bulai, bine ameţit de la votca pe care o consuma fără rezerve în faţa studenţilor lui.

Cum se făcea selecţia celor care plecau cu el în practică?

Erau nişte locuri limitate, dar nu mi s-a părut ceva ciudat aici. Dar slabe şanse să fi fost toate de interes pentru Bulai. Din contra, din 40 de fete care mergeau, pescuia el 5 fără probleme. Dar, dacă tu îţi exprimai intenţia de a pleca în practică, instant erai musculiţa aia care se lipeşte de bandă. Erai în targetul lui. Însemna că îl admirai.

Şi revenim la poveste…

În anul I nu s-a întâmplat nimic. Am muncit ca nebunii pe teren. Au fost câteva discuţii de genul: cine eşti tu?, de unde vii tu?, ai iubit? A fost oarecum imoral pentru o relaţie profesor - student, dar nu a fost un abuz sexual explicit. Au fost, însă, discuţii care duceau în zona asta, dar avea el alţi peşti în anul respectiv. În primul an am fost în practică undeva în Vrancea, apoi în Deltă. Şi era foarte faină experienţa, academic vorbind, pentru că înţelegeai comunităţile din interior, te împrieteneai cu localnici, le aflai viaţa, era o rupere de ritm, era altceva. Făceam hărţi mentale: îi puneam să deseneze harta lumii şi desenau România lângă Italia, că ei aveau rude în Italia şi le simţeau aproape. Am aflat atunci nişte chestii fascinante despre natura umană şi despre societate.

În primul an asta s-a întâmplat: chestionare şi teme de cercetare. Seara ne adunam, fiecare povestea ce a făcut şi apoi povesteam alte chestii. Aceste discuţii ţineau până pe la 4 dimineaţa, dar erau în grup, într-o primă fază. Şi erau tot felul de joculeţe. Unele mai inofensive, altele stranii. Cele inofensive erau de genul: “Desenează un copac!”, adică testul personalităţii, cunoscut drept testul copacului. Ele ne făceau plăcere, pentru că aflam lucruri despre noi. Şi eram şi mici şi necopţi. Şi lucrurile astea prindeau la noi. Jocurile mai puţin inofensive erau de genul: “care e cea mai drăguţă sau mai feminină fată?”. Mi se păreau cam penibile jocurile astea.

Dar ce sens aveau jocurile astea pentru voi, din punctul de vedere al scopului pentru care eraţi acolo, adică cercetarea academică?

Păi n-aveau niciun sens. Tot ce se întâmpla după cercetarea respectivă, după partea academică, era ca să ne cunoaştem pe noi. Pentru că, spunea el, ca să fii un bun sociolog sau antropolog trebuie să te cunoşti şi pe tine extrem de bine, ca să poţi fi flexibil. Principiul nu era rău, aplicarea era rea. Pentru că unele dintre jocurile astea, deşi erau semi-inofensive deveneau adevărate exerciţii de bullying pentru unii dintre noi. Chestii de genul: “Unul dintre voi trebuie să moară ca tot grupul să supravieţuiască. Pe cine alegi să împuşti?” Şi ne lua pe rând, pe fiecare dintre noi, să aleagă pe cine ucide. Era nasol atunci când toată lumea ţintea către unul singur. Şi era cruzime aici, dar acum îmi dau seama că asta era, iar lui îi oferea satisfacţie. Dar atunci nu percepeam asta ca pe un abuz. La vârsta de acum îmi dau seama că era comportament de cult, în care liderul de cult se joacă cu minţile membrilor, ca un păpuşar care îşi arată puterea. Doar pentru că poate, nu cu un scop. Şi aflai informaţii din jocurile astea despre structura grupului şi despre membrii antipatizaţi. Nu îţi foloseau foarte mult informaţiile astea, dar cel care era ţinta tuturor nu se simţea prea bine. Cei care erau împuşcaţi în cadrul jocului erau, de obicei, băieţii. Şi ei erau victima unor situaţii, era greu şi pentru ei. Erau mult mai multe fete în practica lui Bulai decât băieţi, dar cei care erau nu treceau prin momente prea ok. Erau marginalizaţi cumva. Şi erau şi alte jocuri sinistre, de tipul: “Care dintre voi credeţi că va muri primul şi de ce boală?” Cu toate astea, experienţa era transformatoare, pentru că ne ducea la limită, la extrem.

Ce s-a întâmplat în al doilea an?

În al doilea an am mers iar în practică şi, de data asta, am ajuns fără tricou şi chiloţi în sala unde aveam noi şedinţele. De data asta eram la Cazanele Dunării, într-un sat sârbesc pe malul românesc, un sat în pantă, foarte frumos. Aici, cumva, Bulai nu mai avea fetele din anii mai mari, se împrospătase grupul şi ajunsesem să fiu printre cele mai vechi de acolo. Eram chiar şefă de grupă şi adunam tot felul de chestii de la ceilalţi, le dădeam sarcini şi apoi vorbeam separat cu el despre fiecare om din grupa noastră. Era şi partea asta, da! În care erai un prim filtru despre cine e în echipa ta, îi spuneai de fiecare câte ceva.

Îţi dădea şi ţie puţină putere, nu?

Îţi dădea… Ce tehnici avea! Acum le înţeleg, dar la vârsta aia nu înţelegeai. Eram mici. Şi nu ai de unde să ştii… Bulai obişnuia să bea în fiecare seară. Nu ştiu dacă ne dădea şi nouă sau nu, că eu nu consumam decât cafea, dar ştiu că el bea ceva tare. Votcă… N-avea nicio reţinere. A fost o seară în care, după joculeţe şi experimente, am făcut teatru. Asta îi plăcea lui cel mai mult: să ne pună să jucăm teatru. Pentru că în teatru lumea se dezlănţuia cumva. Vorbesc, desigur, despre teatru experimental, despre improvizaţie. Ne dădea o situaţie şi ne punea să jucăm situaţia. Şi a fost un moment amuzant, care ne-a ieşit. A fost o scenă despre un bărbat beat şi o soţie isterică. Toată lumea s-a distrat. A fost o euforie cumva. Colegii au plecat la culcare şi eu am rămas cu el, la cererea lui. Următoarea scenă pe care mi-o amintesc e cu mine dezbrăcată în faţa lui, şocată că fac chestia asta. A durat foarte puţin să ajung din punctul A în punctul B şi nu mi-a dat el hainele jos, mi le-am dat singură. Asta era arta lui, că îţi spunea: “Hai să te văd dacă eşti în stare, dacă ai curaj, dacă eşti liberă!” Înainte te evalua şi vedea care e valoarea către care aspiram cel mai mult şi jocul se construia în jurul ei. E absolut ilogic astăzi pentru mine, dar sunt aşa încâlcite lucrurile astea când se întâmplă aşa la vârsta aia în faţa unui om cu putere…

Cum te-ai simţit după ce ai conştientizat că te-ai dezbrăcat?

Oribil. Absolut oribil. Sentimentul a fost imediat, a apărut în secunda aia, nu după o zi, nu după o lună. Absolut îngrozitor.

Te-a atins?

M-a întrebat dacă vreau să mă atingă şi i-am spus că nu, m-a întrebat dacă vreau să mă sărute şi i-am spus că nu, m-a întrebat dacă vreau să se dezbrace şi el, ca să mă simt mai bine şi i-am spus: “Nu, în niciun caz!” Iar Bulai acum douăzeci de ani arăta cum arată şi acum. Îţi imaginezi că n-a fost posibilitatea unei atracţii fizice acolo. Mă decorporalizasem, parcă nu mai eram în corpul meu deloc. Îmi ziceam: “Ok, e doar un corp! Ce contează că îl vede ăsta?”. Apoi m-am îmbrăcat şi am zis că sunt obosită. M-a dus cu maşina până în locul unde eram cazată şi tot restul practicii, în fiecare seară, m-a chemat la el în camera, unde era el cazat. Mă duceam. Dar în fiecare seară mă întreba dacă vreau să mă dezbrac, dacă vreau să îmi facă el ceva, dacă vreau să facem sex, dacă aş vrea să ne sărutăm. Îi spuneam continuu că nu. Devenise penibil, că se repeta aceeaşi scenă în fiecare seară.

Şi în timpul zilei se comporta ca şi cum serile alea nu existau?

Da. Şi eu mă purtam la fel. Asta e arta lui! Şi asta e frustrarea mea cu mine însămi. Eu mă purtăm ca şi cum totul era corect şi în regulă. Nu am spus absolut nimănui nimic. Nicio vorbă. Nici măcar cu câinele meu n-am vorbit de chestia asta. Mi-a fost foarte ruşine. Ruşine de mine. Mi s-a părut că m-am pus singură într-o situaţie groaznică şi că s-a întâmplat din cauza mea, pentru că am fost acolo.

Culpabilizarea victimei începe mereu de la victima însăşi…

Întotdeauna…

De ce te-ai hotărât să vorbeşti acum?

Am vorbit cu soţul meu, el ştie. Până acum ar fi fost neimaginat să spun toate astea public, pentru că îmi imaginam cum m-ar fi acuzat oamenii. Îmi spuneam că am fost proastă, dar n-o să mai fiu proastă niciodată pe viitor. Aşa am gestionat eu lucrurile. Acum să vorbesc nu mai e o opţiune, e o obligaţie. Acum, după ce fetele alea au fost filmate povestind prin ce au trecut, nu mai am voie să nu spun ce s-a întâmplat. Acum e datorie, nu curaj. N-a fost curaj şi nu e curaj. Eu am mai trăit o viaţă între timp. Am 40 de ani acum. M-am distanţat de cele întâmplate. Dar a rămas doar principial problema. Şi mereu m-am întrebat: “Oare s-o fi potolit?”