Interzisul castel kafkian al MApN-ului

Despre Castelul lui Vlad Ţepeş din Parcul Carol I se ştie: nu ai voie să-i treci pragul. Cu aspectul său medieval dar construit la începutul secolului trecut (în 1906) pentru a celebra 40 de ani de domnie a regelui Carol, cu turnul cu creneluri ce se întrevede tainic dintre copaci, castelul pare un desăvârşit obiectiv turistic. Dar, din păcate nu aceasta îi este menirea.

Taina castelului

Construit după planurile arhitecţilor Ştefan Burcuş şi V. Ştephănescu, ca o reproducere la scara mică a Cetăţii Poenari, ridicată de Vlad Ţepeş în munţii Făgăraş, Castelul din Bucureşti are o destinaţie nebuloasă. Împrejmuit de un gard de sârmă rezistentă ai fi întâmpinat la poartă (în cazul în care masiva poartă din grilaj de fier s-ar deschide vreodată pentru tine) de o santinelă ce ar ieşi imediat din ghereta de control pentru a-ţi spune că accesul îţi este interzis de vreme ce clădirea este obiectiv militar. Dar nu există nici o plăcuţă indicatoare care să ateste acest lucru şi te gândeşti ce secrete militare ar putea ţine ocupată o astfel de clădire (care oricum atrage imediat atenţia)- secrete care s-ar putea desfăşura oriunde în alt birou în Bucureşti. Mai că-ţi vine să dai crezare ”gurilor rele” care îţi arată în logica faptelor că cei din castel sunt în slujba altor servicii decât cele militare.

Renovări ad infinitum

Prins între nesfârşite lucrări de reabilitare din 2009, presa a remarcat şi în anii trecuţi că, deşi clădirea era aproape renovată şi arată extraordinar de bine, nu este deschisă publicului, cu toate că, aflat în subordinea MApN primeşte foarte mulţi bani publici.

Ce a fost castelul înainte? După Primul Război Mondial, a servit drept cazarmă destinată corpului de gardă de la Mormântul Ostaşului Necunoscut, aflat în apropiere. El a rămas în custodia Armatei în perioada comunistă, iar după 1990, fortăreaţa a fost utilizată drept Corp de gardă pentru o subunitate de jandarmi, care îndeplinea misiuni de pază la câteva instituţii bancare din Capitală.

Din anul 2004, după renovare, a devenit sediul Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor (ONCE), instituţie care primeşte foarte mulţi bani publici, o parte provenind din cotizaţiile percepute de la militari, activi sau pensionari sau de la urmaşii eroilor de război.

Adevărată bijuterie arhitectonică (cum e numită în presă), cu un potenţial turistic uriaş, Castelul a fost de foarte puţine ori deschis publicului. Armata refuză să pună în valoare acest obiectiv turistic, existent deja în cataloagele internaţionale de turism prin cel mai cunoscut brand al României, Dracula. Reprezentanţii ONCE au deschis porţile castelului doar de două ori pe an, timp de câteva ore, de Ziua Eroilor (Înălţarea Domnului) şi de Ziua Armatei (25 octombrie), motivând faptul că scările din turn sunt foarte periculoase.

Castelul nu şi-a mai deschis porţile deloc, din 2009, de când în fortăreaţa lui Dracula au început “lucrări de consolidare, restaurare, reabilitare şi refacere” a împrejurimilor. Presa a scris deja că firma care a câştigat contractul de 900.000 de euro, în august 2009, este Romconstruct Holding Grup, patronată de Vasile Turcu, fost acţionar al echipei Dinamo şi abonat la bani publici, având în vedere numărul foarte mare de contracte derulate cu statul.

Potrivit contractului, lucrările urmau să înceapă în octombrie 2009 şi să se finalizeze în octombrie 2010, însă nu par să se fi încheiat nici astăzi.

Excursia foto

Iată de ce anunţul de vizitare al Castelului, postat zilele trecute pe pagina de site a Asociaţiei Bucureştiul meu drag a fost atât de incitant: ”Vom vizita Castelul Ţepeş din parcul Carol construit în 1906. Cătălin Doscaş, reporter Realitatea TV, ne deschide porţile castelului. În această excursie vom fi însoţiţi de o echipă de la Realitatea TV

Aşa că aproape toată floarea cea vestită a iubitorilor de fotografie, amatori sau profesionişti, s-au adunat cu zecile. Să fi fost peste 100 de oameni, scoşi din casă duminică dimineaţă de promiţătorul anunţ.

În spatele uşilor încuiate

Doar că porţile nu s-au deschis atât de repede după cum ar fi cerut toate regulile ospeţiei, ci am mai zgribulit în faţa masivului grilaj al porţii, cu incertitudinea că vom mai putea intra. Nu se ştie dacă reporterii Realităţii care intrau şi ieşeau duceau tratative şi pentru accesul nostru dincolo de poartă, de vreme ce unul dintre ei, aflat în curtea Castelului a fost încântat să ne surprindă într-un instantaneu “de grup” cum stăteam, în frig, aşteptând după gratii.

Ne-au primit în cele din urmă dar numai cât să dăm ocol prin curte, să privim la uşile încuiate şi “asigurate” cu sigilii (asupra cărora ni s-a atras atenţia chiar de către organizatorul excursiei fotografice însuşi că nu avem voie să le fotografiem), şi să aruncăm priviri indiscrete prin ferestrele termopan. Astfel, priveliştea din interiorul unui birou pe uşa căruia scria Administraţie, era comun- mese de calculator şi dulapuri pentru bilbliorafturi.

În momentul în care am privit prin geamul unui al doilea birou aveam să aflu numele instituţiei pe care o vizitam, numele ei oficial, cel puţin. Am spus la început că nu exista nici o inscripţie nicăieri care să clarifice destinaţia clădirii. Am aflat vag, când am intrat că ei sunt o unitate militară ce se ocupă de cultul eroilor. Dar denumirea exactă aveam s-o aflu privind prin geamul celui de-al doilea birou, unde, jos, rezemată de un fotoliu, se afla firma instituţiei- o placă în toată regula, cu sigla mapn-ului, pe care era inscripţionat cu majuscule: Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor

Din momentul acela aveam nevoie de mai multe explicaţii. Cum se poate ca o instituţie ce are grijă de cultul eroilor să nu comunice cu lumea, cu alte organizaţii, cu şcolile, etc? De ce n-a prea auzit nimeni de ei, şi în acest caz, cum ajută ei cinstirea memoriei eroilor? De ce mai toate cimitirele militare se află în stadii avansate de degradare? Unde se duc banii publici pe care îi folosesc?

Omul din Castel

Când i-am întrebat de ce, totuşi, nu deschid porţile castelului pentru a fi vizitat, de vreme ce şi ei ar avea de câştigat din asta, ni s-a dat să înţelegem că deja ni s-a făcut o favoare că ne-au primit în curte. “Primindu-vă aici noi ne-am deschis foarte mult. Suntem unitate militară şi nu avem voie, trebuie să înţelegeţi”, încerca colonelul Florin Bănescu să ne sugereze subtil că ar fi mai bine să ne stăpânim curiozităţile.

La întrebarea asupra stării deplorabile a cimitirelor militare din ţară, tonul colonelului a devenit grav. I s-a reproşat celui cu întrebarea că nu ştie legea, că dacă ar şti-o, ar afla că primăriile şi prefecturile sunt responsabile de asta. Omul cu întrebarea insista calm: şi, totuşi, care e obiectul dvs de activitate? Pe ce se duc banii pe care îi primiţi? Întrebări fireşti pe care oricare dintre noi, contribuabilii, avem dreptul să le punem tuturor celor care folosesc banul public. Dar tonul colonelului devenise deja agasat, ameninţând cu datul pe poartă afară, pentru “indecenţă” şi “mahala”.

Te-ai fi aşteptat la o eleganţă minimă. Tehnica miliţienească a pumnului în gură nu face decât să întărească ceea ce ştii deja: statul poliţienesc din România, la fel de înţesat de securitate precum a fost dintotdeauna, controlează şi frânează orice iniţiativă care ar aduce ceva bun în oricare altă parte decât în cadrul afacerilor mafiote dezvoltate de oamenii sistemului. Îţi foloseşte banii şi îţi trăieşte viaţa. Dacă îţi permiţi luxul de a pune întrebări eşti pus imediat la colţ. ”Huligan” pe vremea lui Ceauşescu, ”golan” sub Iliescu, iată că seria sinonimică continuă nestingherită în acelaşi registru. Ameţit de grijile supravieţuirii, de fatala farsă politică, de programe TV distrugătoare de neuroni, abia dacă mai observi că ai devenit o rotiţă în angrenajul altcuiva. Dacă ridici capul, pui întrebări, protestezi, sau mergi pe cont propriu, devii indezirabil, dar e singura şansă să produci efecte pozitive într-o lume abuzivă.

Colonelul Bănescu uitase că nu se află în acea funcţie pentru a-şi exercita orgoliul în faţa unor vizitatori. Măcar pentru a salva aparenţele şi onoarea unei instituţii (fie ea şi fantomă) ar fi trebuit să-şi păstreze cumpătul. E un lucru elementar în armată (sau în servicii secrete). Abia când a fost ”somat” să-şi ceară scuze, şi-a cerut. Dar a făcut-o din frică, pentru că realizase dintr-o dată că omul care pusese întrebările putea fi mai puternic decât el. Lipsa demnităţii e o trăsătură exploatată mult în comunism, a cărui efecte se văd azi cel mai bine. Vorbim de călcatul peste cadavre şi linguşeala celor mai sus decât tine. În comunism, partidul se folosea de slăbiciunea oamenilor, dezumanizându-i. Astăzi, efectele dezumanizării formează cercuri vicioase imposibil de oprit.

Ţeapa

Înainte de începerea lucrărilor, în 2009, fostul director adjunct al ONCE, Ilie Schipor, crea un spaţiu de aşteptare. El declara presei că „Dacă reuşim să restaurăm şi să amenajăm Castelul Ţepeş, acesta va putea fi vizitat în fiecare zi“.

Astăzi, prin colonelul Bănescu aflăm că n-au de gând aşa ceva. Motivul: scara interioară a Turnului trebuie reparată. De fapt ea nici nu există. După ce se construieşte această scară, e posibil. Dar nu se ştie niciodată când. De fapt niciodată.

Excursia foto la Castelul lui Vlad Ţepeş a fost un fiasco (un ”fâs”, dacă ar fi să-l cităm pe unul dintre participanţi). O ţeapă. Nemulţumiţi, unii care ştiau mai multe au început să vorbească. Cineva (nu-i voi da numele) a spus că aici, la Castel, au fost aduşi morţii din Timişoara spre a fi incineraţi în crematoriu, pentru a li se şterge urmele. Crematoriul Cenuşa (un alt ”obiectiv miltar” de care nu e voie să te apropii) se află nu departe. Se pare că în Castel există nişte dosare secrete în acest sens.

Nu e ciudat că tocmai Oficiul pentru Cultul Eroilor a primit ”sarcina” să scape de eroi ai revoluţiei?

Soarta Castelului şi misterele ne-elucidate din jurul lui povesteşte în mic despre soarta României. Povesteşte în mic despre nerezolvată problemă a condamnării cum-se-cuvine a comunismului. Pentru a înţelege ce ni se întâmplă astăzi şi de ce ni se întâmplă trebuie să ne întoarcem în trecut. Nu să-l îngropăm, cum tot încercăm de 60 de ani. Nu să le spunem copiilor că era mai bine pe atunci că aveai casă şi servici, ci să le spunem că era rău pentru că ţi cerea să minţi, să trădezi, să pleci capul dacă îţi doreai avantaje. Să le spunem că întreg trecutul nostru e presărat de chinurile, sacrificiile sau vieţile celor care au ales să trăiască demn, în timp ce printre turnătorii şi persecutorii lor se află azi magnaţi de trusturi şi televiziuni. Să le explicăm cum copiii securiştilor lui Ceauşescu conduc azi ţara iar astăzi e rău pentru ca aceştia repetă ce făceau părinţii lor. Să le spunem că e rău pentru că istoria neînvăţată se repetă, pentru că trecutul cu morţii săi se cere răzbunat, nu acoperit. Nimeni nu poate progresa când are crime pe conştiinţă, iar prezentul nostru este reflectarea vinovăţiei trecutului.

Ne batem în piept că suntem în UE şi ne facem că nu înţelegem de ce nu intrăm în Schengen. Ne minţim cu normalitatea unei lumi civilizate dar rămânem copilul-problemă al Europei. Ştim că cei care au condus ţara 10 ani după Ceauşescu au pe conştiinţă morţii revoluţiei, ai mineriadelor şi devalizarea ţării credem că nu e treaba noastră să le cerem să recunoască adevărul.

Din turnul Castelului lui Ţepeş se poate admira panorama Parcului Carol şi a întregului oraş. Prin lege ni se garantează dreptul la protest, dar nu protestăm că suntem abuziv opriţi să ne bucurăm de un bun cultural public. E doar un exemplu, unul din atâtea altele. Nu mă mai întreb retoric de ce ne lăsăm abuzaţi de tot soiul de miniştri şi parlamentari în loc să ne uităm la ei la televizor. Măcar dacă i-am soma să-şi ceară scuze în public.