În iadul sovietic: Patimile poetei Marina Ţvetaeva

Viitoarea celebră poetă Marina Ţvetaeva s-a născut la 8 octombrie/26 septembrie 1892, la Moscova. Tatăl Marinei era profesor universitar. Ea a început să scrie versuri încă de la vârsta de şase ani, atât în limba rusă cât şi în cea poloneză. După cum aflăm dintr-o poezie de-a sa, una dintre bunicile ei era preoteasă rusoaică de ţară, iar cealaltă – o aristocrată poloneză.

Marina învaţă la Moscova, apoi în pensioane din Europa occidentală, respectiv Elveţia şi Germania. Primele poezii pe care le publică atrag atenţia criticilor literari ai vremii, fiind considerată o poetă deosebită. Intră în cercul poeţilor celebri ai Rusiei, precum Serghei Esenin, Anna Ahmatova, Boris Pasternak şi alţii.

În anul 1912 se căsătoreşte cu Serghei Efron, ofiţer în garda albă, care, se presupune, a devenit, din 1922, agent al Moscovei în emigraţia rusă din Occident. În 1922, Marina emigrează la Berlin, apoi se mută la Praga. În anul 1925, se stabileşte în Franţa. Pe Marina Ţvetaeva nu o interesa politica, dedicându-se în exclusivitate poeziei.

În 1939, se întoarce în Uniunea Sovietică. La scurtă vreme, îi sunt arestaţi soţul şi fiica, soţul fiind împuşcat, iar fiica, Ariadna, închisă în Gulag, unde va sta 16 ani. Ţvetaeva aproape că nu mai scrie poezie, dedicându-se traducerilor.

La începutul celui de-al doilea război mondial, poeta este evacuată la Ielabuga, o localitate măruntă din zona Munţilor Urali. Nu are loc de muncă, nu are o casă. La 31 august 1941, Marina Ţvetaeva s-a sinucis. Iată ultimele cuvinte scrise de ea înainte de moarte:

„Un munte negru întunecă lumina,

e timpul, Doamne, să returnezi biletul.

Refuz să mai exist

în lumea fără oameni,

refuz să mai trăiesc

cu lupii prin maidane,

refuz să urlu, ascult

rechinii printre dealuri,

refuz să lunec lin

peste spinări de oameni,

nu-mi trebuie nici ochi,

la nebunia lumii răspund,

vă spun – refuz”.

Marina Ţvetaeva a publicat următoarele volume de versuri: „Album de seară” (1910), „Verste” (1921), „Tabăra lebedelor” (1923) – unde îi proslăveşte pe albgardişti! – „Profesia. Psyche” (1923), „După Rusia” (1928), „Vânătorul de şobolani” (1925) şi „Poemul sfârşitului” (1926).

În volumul de memorii „Oameni, ani, viaţă”, scriitorul sovietic Ilya Ehrenburg, de altfel slugoi sârguincios al regimului comunist pe timpul lui Stalin, o descrie astfel:

„Când am cunoscut-o pe Marina Ivanovna Ţvetaeva, ea avea 25 de ani. Ceea ce te impresiona când o vedeai, era îmbinarea dintre trufie şi dezorientare. Avea o ţinută mândră, capul cu fruntea foarte înaltă era dat puţin pe spate. Dar ochii mari, neajutoraţi, parcă lipsiţi de vedere (Marina era mioapă) trădau dezorientarea. Purta părul tăiat scurt, cu breton. Părea o domnişoară crescută în puf, când un flăcăiaş de la ţară. (...)

În Marina se îmbinau politeţea de modă veche cu răzvrătirea, trufia cu sfiala, romantismul livresc cu simplitatea sufletească. (...) Am întâlnit în viaţă mulţi poeţi şi ştiu cât de scump plăteşte artistul pentru pasiunea sa faţă de artă. Dar cred că nu există în amintirile mele o figură mai tragică decât a Marinei.

Totul în biografia ei este iluzoriu, efemer: şi ideile politice, şi aprecierile critice, şi dramele personale, totul în afară de poezie. Au mai rămas puţini oameni care au cunoscut-o pe Ţvetaeva, dar poezia ei abia începe să pătrundă în universul spiritual al multora”.

Iată ce scria Marina Ţvetaeva cu un an înainte de revoluţia bolşevică:

„Pe uliţele Moscovei mă veţi porni ca mâine,

din gloată-n urmă câţi nu vor rămâne,

când primul bulgăre izbi-va în sicriu,

s-o-nfiripa-n sfârşit şi visul meu târziu...

O, iartă, Doamne, roabei tale vina

şi semeţia nobilei Marina!”

Desigur, în imperiul lui Stalin nu era loc pentru suflete nobile. Dar de ce oare s-o fi întors sensibila Marina Ţvetaeva acolo?