Îmi doream să cresc
Îmi doream să cresc. Îmi doream să nu mai fiu copil. Mă săturasem de bătăile pe care mi le administrau băieţii mai mari. Îi vedeam ca pe nişte zei, erau şmecherii cartierului şi îi detestam când ne puneau să ne batem un pic cu altul, dar totuşi nu-mi mai încăpeam în piele când victoria era de partea mea. Îi uram când mă scuipau aiurea şi îmi spărgeau mingea dacă nu le-o dădeam, dar îmi plăcea când strigau "Bă, Dani e băiatul meu", atunci când le aduceam o ţigară furată de la tata din pachet. Îmi plăcea şi îmi uram în acelaşi timp viaţa de copil. Uram copilăria. Urletele şi înjurăturile de afară erau egalate doar de tata când venea acasă beat. Mă durea că nu "sunt mare" să-i pot opri sudalmele pogorâte asupra mamei doar cu un brânci. La cat de turmentat era, s-ar fi prabusit instantaneu. Dar aveam doar 7 ani si fortele mele erau un pai in vant in fata delirului sau. Eram un copil idealist si pumnişorii mei se loveau de genunchii lui, iar cuvintele plânse"Tată, opreşte-te!!!" nu ajungeau în eterul în care îl urcase vodka. Uram să fiu copil. Îmi uram neputinţa.
Îmi doream să cresc. Cât mai mare, cât mai brusc şi cât mai rapid. Detestam când părinţii mă chemau în casă. Detestam ideea că venise revoluţia şi odată cu ea "teroriştii". Îmi doream să cresc să pot ieşi afară când vreau sa ma joc cu acei rudimentari soldatei. Uram temele şi faptul că din cauza lor stăteam în casă mai mult timp decât mi-aş fi dorit. Uram faptul că natura mea sinceră era forţată să o mintă pe mama cu un rece "Le-am făcut", în timp ce uşa se trântea în urma mea. Doream să cresc cât mai repede, să nu trebuiască să dau explicaţii atunci când ies din casă. Să nu trebuiască să mint doar pentru a ieşi în faţa blocului.
Îmi doream să cresc. Să nu mai stau cu lanterna sub pătură citind cărţi, pentru că se dăduse stingerea în casă. Absorbeam mult pe atunci, citeam tone de carti, nu conta subiectul; citeam. Citeam atât de mult încât mama zicea că îmi stric ochii şi nu mă lăsa sa citesc noaptea, dar eu tot la 3 mă culcam. Îmi doream să cresc, să pot citi cât vreau, să pot descoperi ce vreau. Să citesc o carte şi în cap să-mi creez propriul cadru, propria viziune, propriul scenariu. Să-mi imaginez feţe de eroi, să ma pun in pielea lor sau chiar să fiu eu personajul negativ.
Imi doream sa cresc. Acum dorinţa mi s-a îndeplinit. Am crescut, am scăpat de toate cele enumerate mai sus. Problema este cu totul alta. Nimeni nu mi-a spus ca acum o sa vreau sa fiu copil. Acum simt ca mi-am pierdut nemurirea, ca mi-am pierdut inocenta. Daca stiam, poate că făceam alte chestii, poate că mai întârziam copilăria, poate că mă bucuram mai mult de păpădia care dispărea din faţa mea în zeci de mini-paraşute, de laptele cu scorţişoară băut la bunici, de gemul întins pe pâine în lipsă de altă mâncare şi de mersul cu mieii pe mirişte. Poate că ştiam să apreciez altfel o dojană blanda a mamei în loc de ura cu care îi răspundeam la tot. Da! recunosc, mi-e dor de copilărie, mi-e dor să fiu pus să fac teme, să-mi fac ghiozdanul, să-mi pun uniforma pe umeraş. Mi-e dor să mă caţăr în copaci, fără nici o grijă, să-mi julesc genunchii la fotbal şi să stau cuminte in clasa aruncand ocheade pe furis colegei de banca. Mi-e dor să simt emoţia primului sărut, a primei atingeri, mi-e dor să roşesc în faţa unei fete, să o pup candid pe obraz cu inima gata să-mi explodeze şi să o ţin de mână până acasă fără să schimb un cuvânt.
Niciodată nu ştim să apreciem ce avem şi mereu vrem altceva. Mintea umana e mereu in cautare de senzatii noi, de noi repere, tinde mereu spre lucrurile pe care nu le are. Niciodata nu multumim Cerului pentru ce avem si mereu suntem nemultumiti de statul nostru social, de masina din garaj sau de casa in care locuim. Atunci cand le obtinem, imediat trecem la urmatoarele dorinte, tanjind dupa ce nu avem sau chiar dupa ce am avut odata. Cand, de fapt, trebuie sa ne amintim cat de putine ne trebuiau in copilarie sa fim impliniti. Atat de putine si noi eram atat de fericiti? Ce s-a intamplat cand am crescut? Unde s-a rupt filmul ?
