Îmbrăţişarea Chinei comuniste - cel mai mare eşec strategic al SUA [Real Clear Politics]

De la războiul din Ucraina, la oribilul atac terorist din 7 octombrie şi conflictul care a urmat în Orientul Mijlociu, până la apele învolburate din Marea Chinei de Sud, lumea este astăzi în criză. Potrivit lui James E. Fanell şi Bradley A. Thayer, coautori ai unui articol publicat de Real Clear Politics, cauzele nu se găsesc doar la Moscova sau Teheran, ci în primul rând la Washington şi Beijing şi sunt consecinţa a două mari greşeli strategice fundamentale şi interdependente făcute de SUA.

În primul rând, eşecul de a înţelege ameninţarea din partea Republicii Populare Chineze (RPC).

În al doilea rând, eşecul de a se echilibra împotriva acesteia. Ca urmare, SUA riscă să îşi piardă poziţia dominantă în favoarea unei Republici Populare Chineze înverşunate, care lucrează în cooperare cu Rusia lui Vladimir Putin şi cu mullahii din Iran. Survolând neliniştea globală, americanii trebuie să înţeleagă trei motive pentru care se confruntă cu acest peisaj strategic dezastruos.

În primul rând, elitele americane nu au perceput ameninţarea din cauza triumfalismului "Sfârşitului istoriei" - afirmaţia falsă că naţiunile în curs de modernizare, precum China, se aflau pe calea democratizării şi a economiei de piaţă libere. Conflictul marilor puteri era văzut ca un artefact al trecutului. Acest orgoliu a contribuit la ceea ce noi numim "deflaţia ameninţării", în care, an după an, factorii de decizie din SUA au respins sau subestimat în mod constant ameninţarea din partea RPC.

În al doilea rând, interesele de afaceri şi finanţatorii americani au căutat neobosit să obţină câştiguri economice din cooperarea cu Beijingul. Acest lucru a facilitat ascensiunea Chinei pe măsură ce aceasta a intrat în ecosistemul economic al Occidentului, la fel ca şi admiterea sa în Organizaţia Mondială a Comerţului.

Influenţa lor asupra principalelor partide politice americane şi la cele mai înalte niveluri ale politicii americane a împiedicat răspunsul SUA şi a promovat concepţia globalizării. Astfel a apărut o "şcoală a angajamentului", care a afirmat că, prin angajarea RPC, aceasta va deveni bogată, un "actor responsabil" în ordinea internaţională şi chiar democratică. În esenţă, SUA a instruit, învăţat şi chiar echipat, de bună voie şi cu entuziasm, inamicul lor de moarte. Interesele de afaceri şi finanţatorii au susţinut grupurile de reflecţie americane în domeniul securităţii naţionale, ceea ce a contribuit la o înclinaţie către şcoala angajamentului şi, astfel, la dezamorsarea ameninţărilor la adresa RPC.

În al treilea rând, Deng Xiaoping a avansat o strategie strălucită de război politic pentru a promova deflaţia ameninţărilor. Strategia lui Deng s-a axat pe elitele americane şi pe alte elite occidentale, îmbogăţindu-le şi modelând percepţia lor asupra RPC şi a Partidului Comunist Chinez, folosind în acelaşi timp atracţia unei pieţe în creştere pentru a le influenţa comportamentul. Timp de o generaţie, liderii chinezi şi-au mascat intenţiile şi şi-au încadrat expansiunea ca fiind economică, pentru binele tuturor, mai degrabă decât strategică şi în beneficiul Partidului Comunist Chinez.

În consecinţă, RPC a crescut şi acum îşi foloseşte puterea în detrimentul securităţii naţionale a SUA prin acţiunile sale la nivel mondial, în special în Mările Chinei de Est şi de Sud şi în Taiwan, precum şi prin intermediul reprezentanţilor săi din Iran şi Rusia.

Pentru a face faţă acestei ameninţări, Washingtonul trebuie mai întâi să vadă China comunistă aşa cum este: o mare putere agresivă care urmăreşte răsturnarea SUA.

În al doilea rând, SUA trebuie să sprijine educaţia strategilor, astfel încât generaţiile tinere să înţeleagă cum să învingă RPC. Educaţia privind principiile politicii de putere şi ideologia PCC sunt esenţiale pentru a obţine victoria.

În al treilea rând, trebuie să existe o conducere prezidenţială susţinută pentru a defini inamicul, a educa poporul american şi a genera răspunsul necesar la nivelul întregului guvern.

În al patrulea rând, eşecul comunităţii de informaţii de a identifica China ca o ameninţare existenţială a slăbit foarte mult capacitatea factorilor de decizie americani în materie de securitate naţională de a identifica şi de a acţiona împotriva ameninţării. Ipotezele fundamentale cu privire la comportamentul Chinei au fost inspirate de şcoala de gândire a angajamentului. În cele din urmă, şi în mod pervers, comunitatea serviciilor de informaţii a contribuit la deflaţia ameninţării pentru o generaţie. Acest lucru trebuie să fie inversat.

În al cincilea rând, conducerea militară a SUA nu a recunoscut şi nu s-a pregătit pentru apariţia Chinei ca o putere militară formidabilă. De asemenea, trebuie să fie trasă la răspundere pentru starea actuală de nepregătire. În mod specific, eşecul conducerii marinei americane de a recunoaşte centralitatea domeniului maritim pentru marea strategie a RPC şi pentru eforturile sale de modernizare navală este în contrast cu performanţa proactivă a generaţiilor anterioare de amirali, de la cel de-al Doilea Război Mondial până la Războiul Rece cu Uniunea Sovietică. Conducerea trebuie să acorde prioritate reconstrucţiei marinei americane pentru a face faţă ameninţării RPC.

Statele Unite au contribuit la ascensiunea inamicului lor. Acum, Kremlinul şi Iranul operează în spaţiul strategic pe care îl oferă RPC. Acest spaţiu şi agresiunea Beijingului nu vor face decât să crească dacă SUA nu acţionează pentru a pune capăt deflaţiei de ameninţări, pentru a rupe controlul şcolii angajamentului asupra instituţiei de politică externă a SUA şi pentru a învinge Partidul Comunist Chinez prin înlăturarea lui de la acapararea puterii.