Iertare de sine şi învinovăţire. De ce unii oameni nu se pot ierta şi cum reuşesc alţii să se elibereze
alte articole
Cu toţii am avut momente care ne revin mereu în minte: un comentariu neglijent, o alegere care a rănit pe cineva, tăcere atunci când ar fi trebuit să luăm atitudine.
Pentru unii oameni, acele amintiri – scena, cuvintele sau expresia de pe chipul cuiva – rămân vii şi dureroase. Ele persistă ca nişte răni proaspete, făcând ca iertarea de sine să pară de neatins timp de ani de zile.
Un nou studiu publicat în revista „Self and Identity” a identificat motivul pentru care unii oameni rămân prinşi în cercul vicios al autoînvinovăţirii, în timp ce alţii găsesc o cale să se ierte pe sine şi să meargă mai departe.
Diferenţa nu ţine de voinţă sau de gravitatea greşelii. Mai degrabă, totul începe de la modul în care oamenii îşi interpretează experienţa şi felul în care se raportează la ceea ce s-a întâmplat.
Diferenţa dintre iertarea de sine şi autoînvinovăţire
Cercetătorii de la Universitatea Flinders au intervievat 80 de americani cu privire la eşecurile personale pentru care le era greu să se ierte. Jumătate dintre ei (41) au spus că încă nu reuşeau să treacă peste; cealaltă jumătate (39) găsiseră o cale de a merge mai departe.
„Iertarea înseamnă a se elibera cineva de sentimentele de răzbunare sau de pedepsire, recunoscând însă ce s-a întâmplat”, a declarat Lydia Woodyatt, autoarea principală a studiului şi profesoară de psihologie la Universitatea Flinders din Australia, într-un e-mail adresat The Epoch Times. „Iertarea de sine funcţionează în acelaşi mod."
„Cercetarea noastră arată că oamenii se luptă cu iertarea de sine în tot felul de situaţii în care pot simţi ruşine, vinovăţie sau regret.”, a explicat aceasta.
Deşi circumstanţele participanţilor au fost diferite, s-a conturat un tipar: cei care au reuşit să se ierte pe sine nu s-au limitat doar la a lua o decizie şi a merge mai departe; ei s-au angajat într-un proces continuu, determinat de modul în care înţelegeau vinovăţia, responsabilitatea şi identitatea.
Cea mai clară diferenţă între iertarea de sine şi autoînvinovăţire nu era legată de ceea ce făcuseră; era modul în care percepeau timpul.
Blocaţi în trecut, sau privind spre viitor
Cei care se luptau cu iertarea de sine nu numai că îşi aminteau trecutul, dar trăiau în el. Pentru ei, vinovăţia şi ruşinea rămâneau puternice, redate ca o secvenţă care nu se termina.
Cu cât oamenii rumegă mai mult, cu atât corpul rămâne mai mult în stare de alertă maximă, a spus Everett Worthington, psiholog şi autor al cărţii „Moving Forward: Six Steps to Forgiving Yourself and Breaking Free From the Past” („Mergând mai departe: şase paşi pentru a te ierta pe tine însuţi şi a te elibera de trecut”), care nu a fost implicat în studiu.
„Aceasta menţine durerea emoţională vie şi solicită mai multă atenţie”, a spus el.
„Lupta fiecărei persoane trebuie înţeleasă în contextul propriului său parcurs. O femeie ar putea simţi o vinovăţie profundă după un avort; altă persoană ar putea regreta un vis după care a tânjit mult timp şi pe care nu a reuşit să-l împlinească”, a afirmat el.
Aceste experienţe sunt diferite, dar ceea ce contează este povara emoţională pe care o poartă persoana care le trăieşte.
Problema este deosebit de acută în cazul iertării de sine, a spus Worthington.
„Nu poţi să fugi. Eşti blocat cu tine însuţi, 24 de ore din 24, 7 zile din 7.”, a spus el.
În schimb, persoanele din studiu care se iertaseră pe sine erau mai orientate spre viitor. Regretul era încă prezent, dar evenimentul nu le mai domina zilnic gândurile. Adesea, punctul de cotitură a survenit atunci când participanţii au reinterpretat ceea ce s-a întâmplat, integrându-l în povestea vieţii lor şi permiţându-şi să înceapă să privească înainte.
„Încercarea de a suprima sau de a evita gândurile şi sentimentele nu a ajutat”, a spus Woodyatt. „Iertarea de sine a presupus efort — a necesitat timp şi procesare, găsirea unui sens [a ceea ce s-a întâmplat], uneori singur, dar adesea împreună cu alţii.”, a adăugat aceasta.
Câtă vinovăţie este suficientă?
O altă diferenţă cheie a constat în modul în care oamenii îşi gestionau sentimentul de responsabilitate.
Cei blocaţi în autoînvinovăţire oscilau adesea între extreme, învinovăţindu-se în totalitate, apoi minimizând vina sau dând vina pe alţii. Fiecare oscilaţie îi îndepărta şi mai mult de linişte. Prea multă responsabilitate ducea la ruşine, în timp ce prea puţină le răpea sentimentul de autonomie.
În schimb, la participanţii care se iertaseră pe sine s-au observat nuanţe. Au recunoscut că au făcut alegeri greşite, dar au recunoscut, de asemenea, că unele lucruri erau în afara controlului lor.
Această capacitate de a accepta ambele adevăruri — ceea ce psihologii numesc gândirea „şi... şi” — a deschis o uşă către compasiunea faţă de sine şi vindecare, fără a evita asumarea responsabilităţii.
Asumarea responsabilităţii nu este duşmanul iertării de sine, potrivit lui Worthington. Este fundamentul acesteia.
„Pentru a fi responsabil în procesul de iertare de sine, trebuie să abordezi răul provocat”, a spus el. „Şi dacă nu poţi repara direct greşeala, poţi totuşi să dai mai departe.”
Asta ar putea însemna să-i ajuţi pe alţii, să susţii o cauză sau să trăieşti mai conştient, în conformitate cu valorile tale – o schimbare care a marcat adesea un punct de cotitură în cadrul studiului.
Când vinovăţia devine identitate
Mulţi participanţi s-au confruntat cel mai mult cu momentele în care credeau că au dezamăgit pe cineva pe care ar fi trebuit să-l protejeze: un copil, un partener sau un animal de companie. Vinovăţia nu se referea doar la ce s-a întâmplat, ci la ceea ce părea să spună despre cine erau ei: „Ce fel de părinte face aşa ceva?” „Ce spune asta despre mine?”
Ruşinea le lovea identitatea. Iertarea de sine însemna nu doar să renunţi la vinovăţie, ci să-ţi reconstruieşti sentimentul de sine.
Unii participanţi s-au învinovăţit şi pentru faptul că au fost victime ale abuzului, fie pentru că nu l-au oprit, fie pentru modul în care au reacţionat la acesta.
„Emoţii precum ruşinea şi vinovăţia pot fi foarte normale, mai ales când simţim că am eşuat în îndeplinirea responsabilităţilor noastre sau când alţii ne-au rănit în moduri care ne fac să ne simţim fără valoare”, a spus Woodyatt.
În aceste momente, a-l sprijini pe cineva care se luptă să se ierte pe sine înseamnă să-l asculţi, nu să minimalizezi problema.
„Încercaţi să ajutaţi persoana respectivă să-şi înţeleagă emoţiile fără a-i spune că emoţiile sale sunt greşite sau nepotrivite”, a spus Woodyatt.
Metodele care funcţionează
Ambele grupuri din studiu au folosit metode similare: terapia, ţinerea unui jurnal, practicile spirituale şi discuţiile cu prietenii. Însă intenţiile lor au fost diferite.
Cei blocaţi în sentimentul de vinovăţie doreau să evadeze, pentru a uita durerea sau pentru a-şi linişti vocea interioară critică, chiar dacă doar temporar.
Cei care începuseră să se ierte pe sine au folosit aceleaşi strategii pentru a procesa şi a reflecta asupra valorilor pe care nu reuşiseră să le respecte, cum ar fi să fie un părinte prezent, un partener sincer sau un prieten plin de compasiune. Reconectându-se cu aceste valori, au luat măsuri active pentru a le pune din nou în practică în viaţa de zi cu zi.
„Adesea, angajamentul faţă de valorile fundamentale a constituit un motiv pentru a merge mai departe”, a spus Woodyatt.
Ea a sugerat să reflectăm asupra câtorva întrebări:
- Ce valoare simţi că a fost încălcată de evenimentul din trecut care îţi provoacă aceste gânduri şi sentimente?
- De ce este importantă pentru tine acea valoare?
- Care sunt alte moduri în care exprimi acea valoare?
- Ce mic pas poţi face săptămâna aceasta pentru a trăi conform acelei valori?
„De exemplu, un părinte care regretă o decizie care i-a rănit copilul s-ar putea ierta pe sine însuşi pentru că preţuieşte faptul să fie un părinte bun”, a spus Woodyatt. A te bloca ar însemna să nu trăieşti în conformitate cu acea valoare.
O strategie pentru iertarea de sine
Worthington a propus şase paşi care pot ghida călătoria către iertarea de sine:
- Deschide-te către iertare: Caută reconcilierea cu ceea ce ţi se pare sacru, fie că este vorba de Dumnezeu, de valorile tale sau de un simţ al umanităţii.
- Repară ce poţi: Remediază situaţia, dacă este posibil. Dacă nu este posibil, „dă mai departe” făcând bine altora sau sprijinind comunitatea ta.
- Regândeşte ruminaţia: Observă când eşti blocat în modul de reluare. Renunţă la perfecţionism şi contestă judecăţile dure pe care ţi le aduci ţie însuţi.
- Practică REACH - Iertarea emoţională: Aminteşte-ţi clar ce s-a întâmplat; empatizează cu tine însuţi în contextul respectiv; iartă altruist, ca un dar pe care ţi-l oferi ţie însuţi; impune-ţi acea iertare; menţine-ţi hotărârea chiar şi când te confrunţi cu eşecuri în viitor.
- Reconstruieşte-ţi acceptarea de sine: Priveşte-te ca pe o persoană complexă, imperfectă şi demnă de har, la fel ca oricine altcineva.
- Hotărăşte-te să trăieşti virtuos: Decide ce înseamnă pentru tine acum să trăieşti bine; nu te limita doar la a evita greşelile din trecut, ci pune în practică în mod activ valorile tale.
Worthington a remarcat că iertarea de sine nu este singura cale prin care oamenii găsesc pacea. Unii se ridică spiritual, reinterpretează evenimentul sau pur şi simplu se angajează să trăiască altfel.
„Există atât de multe căi”, a spus el. „Pot să cred în Dumnezeu, să caut dreptate, să accept situaţia şi să merg mai departe — sau aş putea ierta.”
Concluzia
Iertarea de sine nu înseamnă să scuzi un comportament dăunător sau să „treci peste” rapid. Înseamnă să te eliberezi de tiparele mentale care te ţin prins în trecut şi să găseşti o modalitate de a respecta atât principiul responsabilităţii, cât şi compasiunea faţă de sine.
„Emoţiile nu sunt fapte. Ele sunt subiective în sensul că reprezintă modul în care creierul şi corpul nostru percep şi reacţionează la circumstanţele în care ne aflăm. Dar sunt semnale care ne pot ajuta să ne descoperim propriile nevoi şi experienţe.”, a spus Woodyatt.
Cheia, a spus ea, este să învăţăm să privim acele sentimente „cu uşurinţă, cu acceptare şi curiozitate — chiar şi sentimentele dureroase.”
Pentru mulţi oameni, această trecere de la gândirea obsesivă axată pe trecut la evoluţia orientată în viitor marchează începutul unei vindecări autentice.
