De ce oamenii au nevoie să creadă în ceva – scânteia care aprinde schimbarea
alte articole
Pe scurt
- A crede în ceva – fie că este religios, laic sau spiritual – nu este un lux, ci o nevoie psihologică de bază.
- Persoanele care se simt susţinute au mai multă încredere în sine şi sunt mai puternice în faţa provocărilor.
- Speranţa acţionează într-un mod orientat spre un scop şi alimentează perseverenţa, precum şi capacitatea de a face faţă eşecurilor.
- Cei care îşi modelează în mod conştient povestea vieţii prin credinţă îşi schimbă realitatea în mod constructiv, din interior spre exterior.
Există momente în care totul pare să se prăbuşească: locul de muncă, relaţia, sănătatea – uneori chiar toate în acelaşi timp. Fluxul zilnic de ştiri poate, de asemenea, să creeze nesiguranţă şi să ne copleşească. Aşezat la masă, respirând adânc, doar 5 minute pentru sinele nostru, încercând să ne ordonăm gândurile şi sentimentele. Însă tocmai în astfel de momente este adesea dificil să ne găsim cu adevărat liniştea. Însă tocmai această pauză conştientă poate face diferenţa: nicio conversaţie, niciun smartphone în mână, niciun ecran în faţa ochilor – doar o claritate interioară care se instalează treptat, sentimentul de a fi protejat şi un gând plin de speranţă: viaţa merge întotdeauna mai departe.
Uneori ajută şi să „stăm o noapte gândind la problemă”. Cu puţină răbdare, se dezvăluie propriul fir roşu al vieţii, o ghidare interioară care ne ajută să ne stabilim obiective şi să rezolvăm problemele. În astfel de momente se observă că ceva ne susţine cu adevărat, chiar şi atunci când multe lucruri se clatină. Dar ce este, mai exact? Este puterea noastră interioară, experienţa noastră sau este ceva dincolo de acestea?
Când sufletul are nevoie de un orizont
Biologia evoluţionistă este clară în acest sens: Homo sapiens este singura specie care creează mituri colective şi le urmează. Religiile, spiritualitatea, puterea mentală, încrederea în sine – toate acestea funcţionează deoarece oamenii sunt gata să creadă în ceva ce este invizibil pentru ochi. Nu este vorba de fantezii. Este baza reală a comunităţii umane şi a rezilienţei individuale.
Din vremuri străvechi, marile tradiţii ale lumii au predat acelaşi lucru sub diferite forme. Credinţa şi încrederea în ceea ce nu se vede dă putere pentru ceea ce se vede. Fie că este vorba despre Buddha, care a îndruma la abandonarea fricii, fie despre îndemnul creştin „Nu vă temeţi” sau despre conceptul islamic Tawakkul – încrederea în Dumnezeu –, peste tot străluceşte aceeaşi viziune: credinţa ne menţine în picioare acolo unde raţiunea singură capitulează.
Spiritualitatea – înţeleasă ca o relaţie vie cu Divinitatea, dincolo de dogme şi instituţii – are adesea o poziţie dificilă în societăţile moderne. Însă studiile din psihologia pozitivă arată că persoanele care meditează în mod regulat, se roagă sau petrec timp în liniştea naturii au parte de mai multă pace interioară, mai mult sens în viaţă şi o capacitate mai mare de a depăşi crizele. Acest lucru nu se datorează unor vibraţii supranaturale, ci orientării propriei perspective. Spiritualitatea oferă vieţii un orizont. Iar fără un orizont, fiecare pas îşi pierde sensul.
Să crezi în propria forţă
Încrederea în sine, strict vorbind, nu este nimic altceva decât credinţă – aplicată propriei persoane. Cel care are încredere în sine crede că este capabil să facă faţă la ceea ce urmează, că propria poveste nu a fost încă scrisă complet. Iar următorul pas este posibil, chiar dacă scopul rămâne încă invizibil.
Această credinţă în propria stabilitate se naşte din experienţa de viaţă şi din atitudinea interioară dezvoltată pe baza acesteia. Cel care a învăţat să nu renunţe imediat în momentele dificile şi solicitante din punct de vedere emoţional – cel care ştie că a depăşit deja întunericul – are în sine o stare de calm. Şi exact aceasta este credinţa în forma ei cea mai impresionantă şi tangibilă.
Încrederea în sine începe cu paşi mici, conştienţi: să te asculţi pe tine însuţi, să îţi recunoşti propriile abilităţi şi să îţi asumi responsabilitatea pentru propriile acţiuni. Cel care are curajul să accepte noi sarcini, să considere greşelile ca oportunităţi de învăţare şi să le valideze în viaţa de zi cu zi – de exemplu, prin experimentarea conştientă a propriilor succese sau prin aprecierea micilor progrese – construieşte treptat acest fundament interior. Este mai puţin o chestiune de vârstă şi mai mult una de atitudine exersată. A crede în propria forţă înseamnă a te experimenta pe tine însuţi ca fiind demn de încredere.
Speranţa nu este o iluzie
Desigur, fiecare om s-a confruntat cu nopţi marcate de insomnie, tocmai atunci când se profilează provocări mari, aparent de nerezolvat, momentul în care speranţa dispare, pământul se clatină şi se instalează îndoiala chinuitoare. Astfel de crize interioare, fie ele religioase sau personale, nu reprezintă un eşec. Ele sunt oportunităţi de creştere, pentru a ne reorienta, pentru a analiza lucrurile din alte perspective şi pentru a ne regândi complet viaţa.
Psihologul Charles Richard Snyder a definit speranţa nu ca o dorinţă naivă, ci ca o convingere că eşti capabil să recunoşti căi şi că ai energia necesară să le urmezi în mod direcţionat. Prin urmare, speranţa este profund activă. Ea semnalează: există o cale de ieşire şi sunt capabil să o găsesc.
Cercetările medicale confirmă ce au ştiut credincioşii din toate epocile: oamenii plini de speranţă se vindecă mai repede, prezintă reacţii imunitare mai puternice şi, în medie, trăiesc mai mult. Speranţa nu schimbă circumstanţele externe. Ea îi oferă energie omului care se confruntă cu aceste circumstanţe.
Darul optimismului
Optimismul nu este însă doar o chestiune de temperament. Vestea bună este că el poate fi învăţat în mare măsură printr-o schimbare de perspectivă. Martin Seligman, fondatorul psihologiei pozitive, vorbeşte despre „optimismul învăţat”: capacitatea de a schimba perspectiva şi de a privi problemele ca pe o provocare – fără a lăsa să domine resemnarea şi pasivitatea, ci luând în mod conştient decizia de a rezolva problemele activ, prin încredere în sine.
Cei care percep eşecurile ca fiind temporare şi limitate, şi nu permanente şi atotcuprinzătoare, cei care caută oportunităţi în loc de dovezi ale propriei neputinţe, nu devin infailibili, ci devin mai rezistenţi. Oamenii mai rezistenţi îşi modelează viaţa într-un mod orientat spre un scop – în orientarea personală, în parteneriat, în profesie şi în comunităţi.
Credinţa ca liant aducător de speranţă
Într-un studiu german recent, prof. dr. Michael Teut şi colegii săi au investigat legătura dintre religie, spiritualitate, rugăciune şi starea de bine. Majoritatea echipei a activat în cadrul Institutului de Medicină Socială, Epidemiologie şi Sănătate Publică de la Charité – Universitatea de Medicină Berlin. Alţi colaboratori au provenit din alte instituţii de cercetare germane.
Rezultatele studiului arată că practica religioasă şi atitudinile spirituale sunt asociate cu starea de bine. Însă este vorba despre corelaţii, nu despre cauzalitate. De exemplu, se poate observa că rugăciunea este asociată cu o relaxare mai mare. Totuşi, nu se poate deduce de aici dacă oamenii se roagă mai degrabă pentru că sunt mulţumiţi sau dacă rugăciunea în sine contribuie la satisfacţie.
În plus, practica religioasă aleasă în mod liber are un efect social. Tradiţii precum slujba religioasă regulată, rugăciunea în comun sau ritualurile ciclului anual creează încredere şi coeziune prin timpul petrecut împreună şi sensul împărtăşit. Sociologul Robert Putnam numeşte acest lucru „capital social” – un fenomen care se concentrează mai ales în comunităţile religioase. Acest lucru ar explica de ce oamenii se îndreaptă mai des spre biserică, sinagogă, moschee sau templu în vremuri de criză. Ar fi vorba de nevoia primară a omului de apartenenţă şi semnificaţie, precum şi de speranţa că ambele pot fi găsite aici.
Credinţa poate acţiona astfel ca un liant care leagă mediul social. Cine percepe conştient acest efect îl poate transfera şi în propria viaţă, indiferent dacă în prim-plan se află practica religioasă sau comunitatea laică.
Sfaturi pentru a-ţi regăsi echilibrul interior
Viaţa interioară şi spiritualitatea: Rezervă zilnic 5 minute pentru linişte – fără smartphone, fără agendă. Roagă-te, meditează sau pur şi simplu taci. Nu este vorba despre tehnică, ci despre obiceiuri care fac bine. Cei care se opresc în mod regulat îşi regăsesc echilibrul interior.
Relaţiile şi familia: Împărtăşeşte-ţi încrederea – nu ca o „predică”, ci ca o poveste. A-i întreba pe ceilalţi ce îi tulbură şi ce îi susţine creează apropiere şi încredere. Astfel, orice formă de comunitate poate fi aprofundată acolo unde schimbul superficial produce doar socializare.
Profesia şi performanţa: În activitatea ta, priveşte în mod conştient valoarea, nu doar modul de execuţie. Cel care ştie pentru ce lucrează, adică nu doar pentru bani, ci pentru o contribuţie pe care o consideră semnificativă, construieşte cu mai multă perseverenţă, creativitate şi satisfacţie.
Sănătatea şi corpul: Tratează fizicul ca pe ceva ce trebuie respectat şi îngrijit cu atenţie, nu ca pe o maşinărie care trebuie doar să funcţioneze. Cel care acţionează din convingerea că viaţa sa are un sens are mai multă grijă de sine. Prevenţia începe în minte.
Crizele şi eşecurile: Ţine un „jurnal de rezilienţă”, de exemplu, notează o dată pe săptămână o problemă pe care ai depăşit-o cu succes. Acest ritual antrenează memoria pentru propria forţă, vizualizează succesele şi întăreşte încrederea.
Comunitatea şi societatea: Caută o comunitate care să corespundă propriilor tale valori, fie ea religioasă sau laică. Asociaţiile, iniţiativele sau comunităţile conectează oameni care împărtăşesc interese şi convingeri. Ei se inspiră reciproc şi îşi pot oferi sprijin.
Viitorul şi speranţa: Formulează câteva obiective concrete pentru următoarele douăsprezece luni. Speranţa are nevoie de imagini luminoase. Cel care îşi poate imagina viitorul îl poartă deja parţial în sine.
Stâncă în faţa furtunii
Găsirea echilibrului interior prin credinţa personală sau prin convingeri pline de speranţă creează cadrul necesar pentru a face faţă realităţii cu stabilitate interioară şi rezistenţă externă, permiţându-ne să ne modelăm viaţa într-un mod focalizat. Cel care crede în ceva – în Dumnezeu, în sine însuşi, în binele din oameni, în sensul vieţii, în puterea conexiunilor umane – dispune, chiar şi în vremuri dificile sau incerte, de resurse interioare pe care nicio circumstanţă externă nu le poate distruge complet.
A cultiva aceste surse de energie create cu încredere în sine nu este o datorie pioasă sau idealistă. Ea creează un mod de viaţă autonom şi înţelept, care se bazează pe aprecierea şi cultivarea stimei de sine individuale şi pe legătura cu comunitatea.
