Falşii profeţi: azi, Cornel Nistorescu

„Păziţi-vă de falşii profeţi. Vin către voi îmbrăcaţi în blană de oi, însă pe dinăuntru ei sunt câini turbaţi” Matei 7:15

Dau peste o compunere a lui Cornel Nistorescu, publicată în Cotidianul, în care distinsul o compară pe Gherghina Ciulei, aruncată degrabă din anonimat direct pe sticla tulbure a televiziunilor patriei, cu simbolul rezistenţei şi demnităţii în faţa comunismului, dna Elizabeta Rizea.

Citesc producţia şi îmi trece prin cap că nu degeaba atrage Biblia atenţia cu privire la această categorie de fiinţe - falşii profeţi - intenţia este clar binevoitoare, de a-i păzi pe credincioşi de una dintre cele mai mari năpaste, faţă de care invazia de lăcuste sau ploaia cu broaşte nu pot fi decât un picnic în parc.

Cred că pericolul de a urma şi urmări falşii profeţi, pentru o naţie, este asemenea bolii celei cronice, nemiloase, la capătul căreia nu se poate afla decât descompunerea.

Echivalarea unui simbol al decenţei şi credinţei româneşti, care a rezistat celei mai barbare perioade din istoria acestei ţări cu eroina unui nou episod din serialul Marii Ţiganiade, care bântuie de ceva vreme scumpa noastră ţărişoară, este criminală.

Mai întâi că propune modele false. Apoi că le dărâmă pe cele autentice – autentice şi validate crunt în timpul terorii comuniste. Inversează scara de valori, la umbra ţesută din fraze cu formă dar fără fond, năucitoare pentru minţile mai puţin agere care confundă melodia cu şirul de sunete.

Nu deseori reuşesc corifeii confuziei româneşti să însăileze un text mai sinistru decât articolul “Gherghina Ciulei – urmaşa Elisabetei Rizea” al lui Nistorescu. Textul zbiară de proletcultism, şi încă unul ieftin, găunos, cu iz de cămin muncitoresc optzecist.

“În faţa aparatului de fotografiat se aşază o ţărancă scundă, cu tîrlici în picioare, cu un pantalon strîns pe pulpe şi cu un jerseu ponosit de muncă. Semăna cu toate ţărăncile noastre între vîrsta a doua şi a treia, înrobite în gospodăriile rurale dintre Mangalia şi Jimbolia, Solca şi Carei” [mi-am permis să rectific greşelile gramaticale]

Acelaşi ritm nefast de ode neruşinate care i se cântau Marelui Cârmaci, duş călduţ de fraze sforăitoare în faţa căruia mintea neobişnuită cu slova, dă înapoi.

“Când vorbeşte, Gherghina Ciulei se schimbă ca prin minune. Parcă s-ar sui pe un cal, pe un postament şi, în acelaşi timp, tună de parcă ar vorbi dintr-un altar. Se roagă, acuză, blestemă şi cântăreşte slăbiciunile omeneşti. Apoi, se apără cu încrâncenare şi muşcă asemeni oricărui ţăran îngrozit de strivire şi captivitate ".

Apoi "autorul" continuă cu portretul acestei noi Ecaterina Teodoroiu, comiţând-o definitiv. "Gherghina Ciulei seamănă, mai degrabă, cu Elisabeta Rizea, atit de vie în amintirile noastre post-decembriste".

Un pârâu neplăcut mirositor de cuvinte legate între ele cu veşnicul liant al culturii Partidului. Proză de agitaţie politică, scară inversată de valori, abureală, spirit agresiv care vehiculează ura de clasă şi răspândeşte confuzia – toate fiind boli de care România nu a vrut - sau nu a putut - niciodată să scape după acea Revoluţie niciodată terminată.

Aş spune un singur lucru, văzând priza pe care o au lucrurile de acest gen la publicul neavizat. Aş numi-o ecuaţia decăderii noastre: agitatori, falşi profeţi + democraţie + lipsa unei scări autentice de valori = moarte. Lentă, dar sigură.