EXCLUSIV. Implicaţiile victoriei lui Poroşenko în Ucraina (interviu)

”Câştigătorul alegerilor din Ucraina nu este Petro Poroşenko, ci Ucraina şi ucrainenii care s-au dovedit a fi factorul major de decizie în ceea ce priveşte orientarea de politică externă a Kievului pe viitor. Ucrainenii au ales un lider politic pro-occidental, care este însă capabil să negocieze şi cu Rusia”, susţine Ileana Racheru, expertă în spaţiul postsovietic, într-un interviu acordat Epoch Times. În opinia ei, ”oligarhul va trebui să dea dovadă de o abilitate extremă în asigurarea unui echilibru între interesele personale şi cele ale statului ucrainean”. Iar misiunea lui nu va fi uşoară pentru ca Rusia nu va renunţa la federalizarea Ucrainei.

Epoch Times: Cum vă explicaţi victoria clară a lui Petro Poroşenko din primul tur în alegerile prezidenţiale din Ucraina? Cât este victoria lui şi cât înfrângerea lui Timoşenko?

Dacă ne-am limita la o analiză a competiţiei dintre cei doi, cred că ar fi o perspectivă reducţionistă asupra a ceea ce înseamnă alegerile din Ucraina, în contextul mai alerg al crizei izbucnite după fuga fostului preşedinte Ianukovici în feb 2014 în Federaţia Rusă, anexarea Crimeei de către Rusia şi războiul neconvenţional pe care Moscova îl poartă în Estul Ucrainei. Situaţia ar trebui analizată într-un context internaţional mai larg şi ar trebui să ne gândim ce semnifică aceste alegeri pentru relaţiile Occident-Rusia şi cele Ucraina-Occident/Rusia. În relaţiile Occident-Rusia, nu se poate vorbi de un câştigător în criza ucraineană pentru ca primul a ieşit cu imaginea şifonată a unei Uniuni Europene divizate care nu a reuşit să articuleze o poziţie comună cu privire la pachetele de sancţiuni (palierul 3) şi cu o poziţie radicală pro-sancţiuni a SUA, care au fost neputincioase în faţa opoziţiei unora dintre statele UE.

Occidentul a arătat şi că nu are strategii pentru a face faţă unor crize de tipul celei din Ucraina şi că a investit resurse financiare într-un proiect ucrainean pro-european pe care nu a putut să-l gestioneze şi al cărui potenţial a fost greşit evaluat. Vestul a avut o poziţie de retragere informală în faţa presiunilor exercitate de protestatarii de pe Maidan, situaţie care arată că Parteneriatul Estic a fost gândit mai mult ca o formă de presiune la adresa autorităţilor de la Kiev şi nu ca propuneri de reformă radicale (deşi formal erau prevăzute în documentele agreate cu autorităţile ucrainene). Un proiect de menţinere a Ucrainei în zona gri dintre Est şi Vest care putea să aducă avantaje economice UE prin implementarea unor măsuri minimale pentru construirea unui stat de drept, fără a interfera cu sfera de influenţă a Rusiei. Doar că proiectul UE nu a coincis cu dorinţele reale ale populaţiei din Ucraina.

În acelaşi timp, strategii occidentali s-au trezit în faţa unor schimbări radicale de paradigmă în relaţiile internaţionale care erau imaginate sub forma unui proiect de parteneriat cu Rusia (parteneriatul pentru modernizare iniţiat de Germania şi susţinut de UE), dublat de avansul soft al Occidentului în spaţiul ex-sovietic prin promovarea atractivităţii modelului economic vest-european şi a drepturilor omului. Rusia i-a pus în faţa unui model de secol XIX pentru care Occidentul nu are mindset-ul necesar.

Faptul că Rusia a revenit la o paradigmă a relaţiilor internaţionale de secol XIX nu înseamnă că a câştigat un conflict de strategie cu Occidentul, ci este o dovadă a faptului că nu poate face faţă unei competiţii în care a fost învinsă de atractivitatea modelului economic şi politic occidental. Recursul la forţă a fost ultima armă pe care Rusia o avea pentru a pune capăt competiţiei cu Occidentul. Situaţia arată şi faptul că experţii ruşi nu au reuşit să se adapteze la mentalitatea strategică de secol XXI, că nu au depăşit paradigma confruntării absolute, de tipul Război Rece.

Rusia a reuşit însă să-i pună în poziţii dezagreabile pe liderii politici occidentali (în special germani) care au fost victimele unor seducţii diplomatice a politicienilor ruşi care au jucat cu succes cartea unei diplomaţii personalizate, a relaţiilor interstatale bazate pe prietenii personale.

Câştigătorul alegerilor din Ucraina nu este Petro Poroşenko, ci Ucraina şi ucrainenii care s-au dovedit a fi factorul major de decizie în ceea ce priveşte orientarea de politică externă a Kievului pe viitor. Ucrainenii au ales un lider politic pro-occidental, care este însă capabil să negocieze şi cu Rusia. Poroşenko nu a avut un program electoral pragmatic în ceea ce priveşte politica externa, a anunţat că este dispus să poarte negocieri cu Rusia, dar a afirmat câteva poziţii care nu pot fi schimbate: Ucraina nu recunoaşte anexarea Crimeei, iar obiectivul principal al politicii externe a Kievului este integrarea europeană. El a fost ales şi pentru că are experienţă şi cunoaşte din interior administraţia din Ucraina.

Iulia Timoşenko în schimb a avut un discurs mai mult populist, cu poziţii radicale anti-Federaţia Rusă şi cu propuneri de politică externă care în Ucraina sunt considerate de o parte a populaţiei ca fiind controversate (aderarea la NATO). O altă dimensiune populistă a discursului ei electoral a fost încercarea de a se transforma în eroina-lider a Maidanului, victima regimului Ianukovici, strategie încercată cu succes în timpul revoluţiei oranj, dar care acum nu a mai avut aderenţă la nivelul electoratului pentru că ea a arătat deja, din poziţia de premier, că nu poate coordona proiecte de succes în reformarea Ucrainei.

Ce implicaţii va avea alegerea lui Poroşenko asupra relaţiei Rusia-Ucraina? Este oligarhul un interlocutor acceptat de Moscova?

Serghei Lavrov a anunţat la o zi după anunţarea rezultatelor parţiale ale scrutinului că Moscova este dispusă să negocieze cu Kievul. Posturile tv ruseşti şi-au schimbat parţial retorica pe care o foloseau pentru a-i desemna pe liderii de la Kiev. Ştirile despre „junta fascistă” şi declaraţiile „preşedintelui legitim” Ianukovici au fost înlocuite de Pervîi Kanal cu informaţii despre preşedintele ales al Ucrainei-Poroşenko. Situaţia arată că Moscova îl consideră pe noul preşedinte cel puţin un partener de dialog acceptabil. El poate fi văzut drept cea mai bună soluţie pentru Moscova, pentru că are poziţii pragmatice, pentru că experienţa profesională şi de business arată că este dispus să facă concesii. Poroşenko are câteva fabrici de ciocolată pe teritoriul Federaţiei Ruse, care acum sunt temporar închise, şi conturi cu sume importante îngheţate în băncile ruseşti. Doar că aceste concesii pot fi cel mult unele pragmatice, pentru a nu repeta noi experienţe de tipul Euromaidan, iar oligarhul va trebui să dea dovadă de o abilitate extremă în asigurarea unui echilibru între interesele personale şi cele ale statului ucrainean.

Nu cred că Rusia a renunţat la proiectul de federalizare a Ucrainei. Sunt doar concesii minimale pe care Moscova le-a făcut pentru ca Occidentul să nu aplice pachetul 3 de sancţiuni.

Timoşenko nu ar fi fost nici ea un partener problematic pentru Federaţia Rusă, având în vedere faptul că a fost implicată în afaceri nebuloase precum importul de gaz natural din Rusia (care apoi era revândut în condiţii dezavantajoase către statul ucrainean) şi a negociat cel puţin un contract dezavantajos Ucrainei din poziţia de premier.

Cum vedeţi alegerile din Doneţk şi Lugansk? Va putea Poroşenko să aducă stabilitatea în ţară aşa cum a declarat?

Poroşenko nu poate să asigure integritatea şi suveranitatea teritorială a Ucrainei fără sprijinul Occidentului şi presiunile economice pe care acesta le poate exercita asupra Rusiei. Ucraina are grave probleme economice. Populaţia din Est, adusă în stare de sărăcie extremă de alianţele informale de guvernare politicieni-oligarhi, nu va putea fi fidelizată de Kiev în absenţa unor reforme. Deşi acum oamenii sunt speriaţi de perspectiva unei invazii armate ruseşti şi au acceptat să facă parte din detaşamentele de „pacificare” a oraşelor organizate de oligarhul R. Ahmetov, nu va putea fi uşor fidelizată şi ar putea să conteste guvernarea de la Kiev (nu neapărat prin poziţii pro-ruseşti).

Aţi susţinut că scopul principal al destabilizării estului Ucrainei de către Rusia a fost să împiedice alegerile prezidenţiale din Ucraina. Cum credeţi că se va poziţiona acum Moscova după ce alegerile au avut loc totuşi? Va continua destabilizarea pentru a obţine o federalizare?

Ministrul de externe, Serghei Lavrov nu a pus sub semnul întrebării legitimitatea alegerilor din Ucraina şi nu a făcut referiri la faptul că în regiunile Doneţk şi Lugansk doar 10% din alegători au putut vota. Rusia a semnalat o poziţie de retragere (liderul Rep. Populare Doneţk i-a solicitat lui Putin „ajutor umanitar” pentru războinicii săi în momentul în care Ministerul Apărării de la Kiev desfăşura operaţiuni de asalt) şi pare să nu controleze foarte bine relaţiile dintre separatişti (liderul Republicii Populare Lugansk le-a declarat „război” separatiştilor din RP Doneţk acuzaţi de „trădare şi laşitate”).

Nu cred că Rusia a renunţat la proiectul de federalizare a Ucrainei, iar situaţia descrisă mai sus, sunt doar concesii minimale pe care Moscova le-a făcut pentru ca Occidentul să nu aplice pachetul 3 de sancţiuni (ameninţare transmisă direct în timpul unei reuniuni Merkel-Obama în cazul în care Rusia nu va permite desfăşurarea alegerilor). Aceste concesii pot semnala şi disponibilitatea Rusiei de a negocia federalizarea cu autorităţile de la Kiev, după un plan mai soft decât cel înaintat de Lavrov lui Kerry, în condiţiile în care ucrainenii au anunţat clar că resping planul Lavrov. Nu cred că ruşii au sperat în mod real că ucrainenii vor accepta cerinţele maximale ale planului Lavrov. În acelaşi timp, Rusia nu îşi mai poate permite financiar prelungirea crizei din Ucraina, estimările cu privire la creşterea economică pentru 2014 au fost revizuite negativ de mai multe ori, iar Banca Centrală a Federaţiei Ruse a făcut eforturi uriaşe pentru a stabiliza cursul rublei.

Evident că obiectivul major al Rusiei erau alegerile de la 25 mai, dar pierderile economice determinate de anexarea Crimeei şi ameninţările cu pachetul 3 de sancţiuni i-au făcut pe liderii de la Kremlin să recunoască că la nivel intern succesele temporare dobândite prin strategia de refacere a „Imperiului Rus” se pot dovedi eşecuri majore pe termen lung.

Ileana Racheru este cercetătoare la Institutul Diplomatic Român.