Despre patriotism, ură şi emigraţie
Într-o discuţie purtată acum un an la Viena cu un urmaş al familiei de Habsburg, acesta vedea un viitor frumos în faţa României. A fost întristat şi speriat când am pomenit că vreau să plec din ţară, iar eu uimit de reacţia sa. După această discuţie am început să-mi pun unele întrebări, căci uneori ne vedem mai bine propria persoană prin ochii altuia.
Presupunând că România ar fi o ţară dezvoltată, nici noi nu ne-am bucura prea mult să auzim că oameni săraci atât în educaţie cât şi în cele materiale vor să se stabilească la noi. Chiar dacă ar veni genii, tot nu am vedea acest lucru cu ochi buni.
Să ne închipuim că stăm de vorbă cu un astfel de emigrant proaspăt ajuns la bordul unei nave, ascuns prin cine ştie ce cotloane, plecat din vreo ţară sub vreo dictatură nemiloasă. Călătoria l-a costat toată averea şi a riscat enorm. Dacă ar fi fost descoperit, ar fi fost poate ucis cu sânge rece. Acum stă în faţă noastră plin de resentimente, crezându-se ajuns în paradis.
Îşi varsă focul şi povesteşte despre grozăviile din ţara sa. Faptul că dezvăluie atrocităţile unei dictaturi este un lucru bun, dar nu observă că aceasta a sădit în el o ură organică faţă de ţara sa. Are în faţă două lucruri distincte: dictatura - ceva temporar pe de o parte - şi spaţiul tradiţional în care s-a dezvoltat naţiunea sa - pe cealaltă parte. Nu realizează că ura este una din modalităţile prin care dictatura îl controlează în continuare în lumea liberă. Dacă nu-şi clarifică viziunile, îl aşteaptă ceva chiar mai oribil: spectrul dictaturii îl va controla chiar după dispariţia ei.
Fizic el a ieşit de sub dictatură, mental însă, se luptă mai departe cu ea. Mai grav, el şi-a creat un adversar imaginar, care este chiar naţiunea sa şi căreia nu mai vrea să-i mai aparţină. Cu cât vrea să demonstreze mai mult acest lucru, cu atât o va urî mai mult. Este exact ceea ce doreşte dictatura. Ea îşi atinge ţelurile bazându-se pe negativul din om. În loc să se aşeze la aceeaşi masă pentru a învăţa din experienţele trecutului, invidia inoculată îl face să-i urască pe cei din lumea liberă cu destin asemănător.
A scăpa în mod individual de o dictatură este o realizare, dar nici pe departe una suficientă. Neurmând calea individualistă, care te transformă în cele din urmă într-un sac plin de ură, poţi trece la alt nivel, gândindu-te la ceilalţi şi orientându-ţi acţiunile în sens altruist. În acel tărâm mental, ura pur si simplu nu te mai poate ajunge. De abia atunci te poţi considera vindecat de dictatură.
Cam acesta este nivelul la care stă România de mai bine de douăzeci de ani. Românii se urăsc între ei şi îşi urăsc ţara. Disperaţi de atâta sărăcie şi umilinţă, mulţi ar dori să plece şi să se identifice cu alte naţiuni. Dar ar trebui să se gândească la un lucru: naţiunea în care îşi caută refugiul e formată din cei care au dobândit prosperitatea prin muncă, anduranţă şi mentalităţi sănătoase. El vrea doar să se bucure de lucrurile bune de acolo. Ar trebui să se gândească prin ce au trecut ţări ca Japonia sau Germania după Război, pentru a ajunge acolo unde sunt. Deşi ar vrea să se identifice cu acea naţiune, nu vor reuşi, pentru că la greu ei caută alt loc mai bun. Aşa cum a fost în cazul Japoniei. Imediat după apocalipsa din februarie 2011, mulţi dintre ei au părăsit-o spre marea dezamăgire a celor de acolo.
Românii se urăsc între ei şi îşi urăsc ţara. Disperaţi de atâta sărăcie şi umilinţă, mulţi ar dori să plece şi să se identifice cu alte naţiuni. Dar ar trebui să se gândească la un lucru: naţiunea în care îşi caută refugiul e formată din cei care au dobândit prosperitatea prin muncă, anduranţă şi mentalităţi sănătoase
O lege a lumii noastre este alternanţa dintre bine şi rău. A aparţine în orice timp unei naţiuni naşte un sentiment unic numit patriotism. Termenul sună ca ceva demodat, penibil chiar, deoarece regimul comunist l-a vehiculat pe scară largă, cu trâmbiţe şi cu un sens deturnat.
Patriotismul creşte în timp. Nu ia naştere peste noapte, ci în decursul generaţiilor. Vine din convingeri lăuntrice împărtăşite de indivizii unei naţiuni, care au clădit prin anduranţă. Având atât bază materială, cât şi culturală, patriotismul se transmite. Sensul lui de naştere este din interior spre afară. Patriotismul adevărat există pur si simplu în acei oameni şi nu necesită afişaj.
Comunismul în schimb a creat o caricatură a patriotismului. A preluat termenul, dar pentru la ei a fi patriot însemna să susţii necondiţionat Partidul şi dictatura acestuia. Era un sentiment deturnat pentru a folosi masele. Era impus în mod forţat din exterior şi a fost instalat prin teroare şi îndoctrinare. Oamenii persecutaţi trebuiau să-şi preamărească torţionarii. „Patriotismul” fabricat de comunişti se bazează în mod vizibil pe minciună. La căderea dictaturii el s-a transformat în ură.
Iar asta este ceea ce trebuie să depăşim. Este greu. Vezi neputincios cum resursele ţării sunt vândute pe mai nimic, vezi companii care ar fi putut fi profitabile, falimentate pentru vreun nenorocit de comision. Televiziunile afişează toate acestea ziua în amiaza mare, încă din 1990. Ce mai putem face? Totul pare jucat, totul pierdut. Statul pierde pe zi ce trece tot ceea ce mai are: resurse, companii şi oameni. De la o vreme a început să-şi piardă şi autoritatea. Infractorii sfidează organele de drept, televiziunile le fac inconştient propagandă. Elevii transmit semnale neliniştitoare. Pe acest drum, într-un viitor în acest spaţiu nu vom mai găsi decât câteva vile, jeepuri şi fântâni otrăvite.
Toţi ne dorim schimbarea. Dar ea nu poate veni de la sine. Mai întâi trebuie să dai ceva. Tu eşti cel care face primul pas. Poţi începe să-ţi schimbi mentalitatea, primul pas fiind abandonarea urii. Ce zici? Încercăm toţi măcar o zi să nu ne mai supărăm pe cei cu care intrăm în contact, fie ei apropiaţi, şefi, subalterni, prieteni sau duşmani? Să privim pentru o zi lucrurile nu din perspectiva noastră ci din perspectiva lor. Dacă experimentul ne-a plăcut îl putem continua şi transmite mai departe. Într-o bună zi vom întelege adevăratul sens al patriotismului.
