Despre Doamne şi înjurături

Sunt unul dintre cei care în weekend fac exerciţii de qigong în parcul Herăstrău. Exerciţiile, deşi sunt doar înrudite cu artele marţiale, folosesc la echilibrarea organismului şi minţii, la alungarea stresului indus de viaţa "comodă” care ne mănâncă pe toţi.

Herăstrăul este unul dintre locurile cele mai bune din Bucureşti pentru o astfel de activitate, deoarece (mai ales dimineţile) îndeamnă la pace, cu sălciile sale bătrâne aşezate pe malul lacului, cu aleile şi poienile sale îngrijite şi albinele zumzăind vesele printre flori.

Cu vreo săptămână în urmă tihna sufletească construită în timpul exerciţiilor mele de qigong mi-a fost spulberată imediat de un chefliu. Individul, aparent după o beţie din seara precedentă, căuta o ţigară şi ceva alinare pentru durerea de cap şi starea de spirit chinuită în care se zbătea.

Se trântise pe iarbă chiar în faţa celor care ne făceam exerciţiile. Ca majoritatea lucrurilor din România, pendula undeva între sordid şi para-normal. Episoadele în care vorbea singur alternau cu cele în care se adresa unui interlocutor (nevăzut mie). Acesta îi era ba prieten, ba duşman. Chiar mai bizar, în discursul său (dacă se putea numi aşa) amesteca dictoanele latine cu vorbele grele, limbile străine (engleză de fapt) cu amestecul de română şi ţigănească, ce a apărut în ultimii ani.

Peste logos-ul său, nefericitul considera necesar să aştearnă un strat gros de obscenitate. Se bălăcea în ea. Măgăriile, rostite cu o voce tunătoare şi dogită, erau de neevitat atât pentru mine cât şi pentru mămicile şi copiii ce începuseră să umple aleile parcului.

M-am născut şi format în Bucureşti, unde înjurăturile şi trimiterile către fiziologie sunt prezente la fiecare colţ de stradă. Cu mulţi ani în urmă, pe când eram teribilist şi necopt, eu însumi am poluat destul de tare urechile altora.

De câţiva ani însă, limbajul extraordinar de vulgar care ne înconjoară pe toţi în România a început să îmi repugne. La modul serios. Mai mult, mi se pare expresia unei anumite impotenţe mentale, afective, dar şi fizice. Exprimă o imaginaţie care poate părea hazlie, dar care nu este numai neconstructivă, ci chiar jalnică. Manifestă o ruptură între vorbe şi fapte. Ca să nu mai vorbim de aspectul moral complet degenerat.

Mai tulburător este că deseori - aşa cum s-a întâmplat în ziua cu pricina - o mare parte a publicului supus unor astfel de violenţe verbale sunt româncele. Cu alte cuvinte mamele, soţiile, surorile sau fiicele noastre.

Cum stăteam eu aşa în meditaţie, am deschis ochii încercând să mă asigur că împrejur nu erau doamne care să audă grozăviile ce ieşeau din gura chefliului. Spre disperarea mea, la numai 3 metri trecea o mămică - ce părea destul de fină - împreună cu un puşti pe o tricicletă. Sunt sigur că ceva în ea a murit (poate încă odată) în momentul în care a trecut prin duşul de vulgarităţi.

Indiferent dacă avem sau nu copii, surori, neveste - un lucru cert este că fiecare dintre noi - cu excepţia oii clonate - avem măcar o mamă (sau amintirea ei).

Am stat să mă gândesc cum ar fi fost dacă prin zonă ar fi trecut la momentul respectiv mama mea în vârstă, sau vreo doamnă pe care o stimez, cineva faţă de care instinctul cavaleresc de a proteja femeile s-ar putea manifesta. Mama dumneavoastră de exemplu. Cumva pe moment m-am simţit responsabil de toată murdăria emanată de individul respectiv. Exista lângă mine şi îi agresa pe toţi cei din jur. Puteam spune că nu eram responsabil pentru existenţa ei? Brusc mi-am amintit cum vorbeam în trecut eu însumi pentru a impresiona şi a mă da teribil... şi m-am simţit ruşinat.

Era ca şi cum pe alee ar fi fost aşezată o grămadă de bălegar! Sau chiar mai rău - bălegarul este ceva fiziologic la urma urmei, însă omul fără ruşine, educaţie şi morală, se transformă, aşa cum zicea cineva (Einstein?) în cel mai teribil animal.

Cred cu tărie că lipsa de respect generalizată din România apasă foarte mult pe noi toţi, însă are un efect distrugător asupra Doamnelor. Noi bărbaţii ar trebui probabil să reuşim să îndurăm tot felul de situaţii, unele destul de grele. Însă femeile sunt fragile. Asemenea florilor, fragilitatea lor este tocmai ce ne dă nouă un rost - printre care şi datoria de a le ocroti.

Din câte înţeleg eu, Cerul ni le-a lăsat firave, pline de blândeţe, capabile de dăruire, iertare şi graţie. O menire a lor este, din câte reuşesc să înţeleg, să ne facă pe noi bărbaţii mai puţin crânceni, mai puţin înclinaţi spre (auto)distrugere şi mai deschişi la bunătate şi toleranţă. Mai uşori. Mai capabili să trecem prin viaţă fără a face praf chiar tot în jurul nostru.

Cred că ele au capacitatea de a ne aminti măcar despre Graţie (dacă nu despre Frumuseţe) într-o lume bazată pe suferinţă. Cred că o femeie trebuie să încânte şi să inspire (respect) prin prezenţă, să poată declanşa în bărbaţii de lângă ea aspiraţii mai înalte, grijă, atenţie şi ocrotire. Eva ne poate scoate din sordid, din puşcăria în care trăim, din brutalitatea inerentă indusă de viaţă, din graba şi duritatea care se strânge pe bărbaţi în timpul vieţii.

Aşa ceva nu se poate întâmpla în condiţiile în care femeia de lângă noi - indiferent dacă este "a noastră” sau "a altora” este înjosită, terfelită şi transformată în obiect, de plăcere sau de batjocură.

Şi aici nu este vorba numai de un beţiv făcut pulbere, care duce o viaţă grea, groaznică şi care răspândeşte în jurul lui miazme de canal şi aluzii fiziologice. Este vorba despre presiunea pe care Lumea o pune pe inocenţa şi fragilitatea feminină. Este vorba despre milioanele de publicaţii care prezintă femei în ipostazele cele mai josnice; despre degenerarea cu care noi bărbaţii abuzăm de femei şi le obiectualizam. Despre modul jegos în care ne folosim de ele şi le călcăm în picioare, în loc să ne călcăm propria răutate în picioare în faţa lor şi să le ajutăm.

Toate aceste păcate ale lumii moderne au efecte. Doamnele sunt o specie pe cale de dispariţie, fiind înlocuite de persoane de sex feminin. Acestea sunt agresive şi fără graţie. Nu mai pot fi muze; alunecă încet şi pe nesimţite spre fiziologic - adică exact acolo unde le împinge terfelirea noastră.

Unde au fugit Doamnele? Au dispărut. S-au conformat, s-au supus presiunilor noastre. Le-am ajutat/forţat să degenereze şi le-am transformat. Din recipiente ale ocrotirii noastre le-am transformat în obiecte ale celor mai abjecte şi deviate dorinţe şi purtări. Ne-am transformat în non-Domni, drept care vom căpăta non-Doamne.

Beţivul cu pricina era o mică parte a problemei. Oricât de beat ar fi fost, oricât de spurcat, chiar dacă pe gura lui ar fi ieşit broaştele biblice, nu ajungea să facă concurenţă tabloidelor cu tiraje imense, ce prezintă în aproape fiecare număr articole şi imagini care desacralizează ideea de soţie, de mamă, de fiinţă pe care o poţi respecta.

Ziariştilor, publicaţiilor, care prezintă şi concep astfel de articole le-aş spune aşa: aveţi mari şanse ca articolele voastre să fie citite de un bărbat, care sub presiunea trendului, va învăţa să nu îşi mai respecte Doamna la fel de mult. Sau mai rău, poate va fi citit de o femeie care îşi va pierde sau va renunţa de bunăvoie la demnitate, sub presiunea imensă a păcatelor acestei lumi. Sau cel mai îngrozitor, poate va fi citit de un copil care îşi va pierde puţin din respectul pentru mama, sora, iar în viitor iubita şi soţia lui. Pentru toţi aceştia lumea de mâine va fi mai ternă, mai îngrozitoare.

Noi oamenii nu suntem făcuţi din fiziologie. Ci din praf de stele, comprimat într-un corp cu maţe. Pentru rănirea inocenţei şi a fragilităţii Doamnelor mi-e teamă că vom fi condamnaţi să trăim într-o lume în care ele nu mai există. Pedeapsă mai mare nu cred că se află. Nu ne va rămâne decât suferinţa oarbă.

Ţin să mulţumesc celor care mă ajută să înţeleg cum să-mi trăiesc viaţa.