De ce intervine Putin militar în Siria
alte articole
Pentru a-şi masca eşecul în tentativa de a prelua controlul asupra Ucrainei, Kremlinul a declanşat o nouă operaţiune prin care provoacă Occidentul şi încearcă să obţină concesii în privinţa Donbassului. Totodată Rusia caută să forţeze o alianţă antiteroristă care să-l menţină pe Bashar al Assad la putere. Intervenţia în Siria nu este însă o dovadă de forţă, ci un semn de slăbiciune.
Presa internaţională a tot scris în ultima vreme despre întărirea prezenţei militare ruse în Siria. Rusia a trimis tancuri şi un batalion de marină în vestul Siriei, pentru susţinerea regimului Bashar al-Assad. Potrivit unor surse militare americane, şapte tancuri ruse T-90 au fost observate la un aerodrom situat în apropiere de oraşul Latakia, fieful preşedintelui sirian Bashar al-Assad. Vladimir Putin şi alţi oficiali ruşi au explicat că Rusia nu face decât să susţină regimul Assad împotriva Statului Islamic cu armament şi să antreneze şi să consilieze armata siriană. Washingtonul s-a arătat însă îngrijorat de faptul că Rusia construieşte o bază militară în oraşul port Latakia şi ar participa chiar la lupte.
Am mai scris despre motivul pentru care ruşii îl susţin pe Assad, cel mai important aliat al Rusiei din Orientul Mijlociu şi un esenţial cumpărător de arme ruseşti, astfel că nu voi relua acest subiect. Întrebarea care se pune în prezent este ce urmăreşte Puţin deschizând un nou front în Siria, deşi nu l-a închis încă nici pe cel din Ucraina. Ce interes ar avea Rusia să cheltuiască resurse financiare mari pentru logistică şi oameni pentru a se implica într-un război civil care pare să nu aibă sfârşit?
O primă explicaţie este ca Rusia încearcă să-şi salveze principalul aliat din Orientul Mijlociu, care riscă să piardă puterea şi odată cu prăbuşirea sa să diminueze şi mai mult influenţa Rusiei în regiune. Faptul că ruşii îşi concentrează prezenţa în Latakia şi Tartus, unde au singura bază din Mediterana, arată că ei simt pericolul ca Bashar al Assad, a cărui armată este în colaps şi nu mai controlează decât un sfert din ţară, să piardă puterea chiar şi în zona alauită (secta din care face parte) care găzduieşte şi obiectivele strategice ruseşti. În prezent rebelii anti-Assad se apropie de Latakia, iar intervenţia Rusiei şi a Iranului pare să transmită mesajul că aceste state încearcă să-şi salveze in extremis aliatul aflat în pragul catastrofei.
Acţiunile Kremlinului pot fi interpretate însă şi altfel. Rusia încearcă să-şi redobândească statutul de mare putere, grav afectat de izolarea de după anexarea Crimeei şi impunerea sancţiunilor economice. Putin caută acum să forţeze ieşirea din izolare, erijându-se în liderul unei coaliţii internaţionale împotriva terorismului ISIS, care ar include Iranul, pe Assad, SUA, Arabia Saudită şi alte state, adică o alianţă contra naturii care nu se poate forma din cauza intereselor şi concepţiilor divergente. Nu este prima dată când Rusia vine cu astfel de idei de formate care să-i dea un rol important. Tot Moscova propunea mai demult un aranjament european de securitate colectivă la care să participe şi Rusia, încercând să submineze NATO. Acum scopul este menţinerea lui Assad la putere.
Mascarea eşecului din Ucraina
Analistul Ulrich Speck explică angajamentul militar rus în Siria, într-o analiză pentru German Marshall Fund, prin încercarea de a distrage atenţia de la înfrângerea strategică din Ucraina, manifestată prin faptul că Rusia nu a reuşit să preia controlul asupra politicilor Kievului şi să-l readucă în sfera sa de influenţă. În opinia sa, Putin vede Siria ca pe un alt teren al luptei pentru dominaţie cu SUA, în care ar putea obţine concesii privind Ucraina – un statut de largă autonomie pentru Donbas, subminarea politicilor ţării din interior prin separatişti şi o slăbire a sancţiunilor economice. Speck scrie că Rusia a obţinut doar o transnistrizare în prezent, un conflict îngheţat în Donbass, dar nu o federalizare.
Prin încordarea muşchilor în Siria, regimul de la Kremlin încearcă să-şi cosmetizeze imaginea afectată pe plan extern şi intern. Rusia vrea să se prezinte ca o mare putere în Siria, care ştie ce vrea – să lupte împotriva terorismului, dar şi să-l menţină pe Assad la putere – spre deosebire de SUA, care n-a reuşit să îndepărteze regimul de la Damasc şi încă ezită să înarmeze diferite grupări de rebeli.
Pe de altă parte, Kremlinul are propriile temeri legate de posibilitatea pătrunderii ISIS în comunităţile musulmane din Caucazul de Nord şi consideră terorismul o ameninţare directă pentru siguranţa naţională a Rusiei.
În plus, Putin speră să scoată Rusia din izolare, convingându-i pe americani că Rusia este un aliat absolut necesar în lupta împotriva ISIS. La fel, Moscova îl prezintă distorsionat pe Assad ca principala forţă de rezistenţă împotriva Statului Islamic, un partner de dialog inevitabil şi conducătorul legitim al Siriei. Statul Islamic ar fi principalul declanşator al exodului refugiaţilor către Europa, nu dictatorul care are mâinile pătate de sânge după ce şi-a bombardat propriul popor şi a folosit chiar şi arme chimice împotriva sa.
Liderul rus încearcă, prin propunerea unei alianţe anti-teroriste, să păcălească Occidentul, arătând că Rusia vrea să fie parte a soluţiei în Siria, deşi în realitate este parte a problemei. Putin vrea să impună o soluţie politică a conflictului sirian, în care Bashar al Assad să rămână la putere în cadrul unei formule de guvernare de tranziţie, ceea ce Occidentul nu poate accepta. Speck avertiza că decidenţii occidentali trebuie să reziste tentaţiei de a se alinia cu Rusia în Siria şi să arate că înţeleg că teroarea lui Assad este cauza violenţelor din ţară şi declanşatorul principal al crizei refugiaţilor.
Liderul rus încearcă, prin propunerea unei alianţe anti-teroriste, să păcălească Occidentul, arătând că Rusia vrea să fie parte a soluţiei în Siria, deşi în realitate este parte a problemei. Putin vrea să impună o soluţie politică a conflictului sirian, în care Bashar al Assad să rămână la putere.
Ultimele semnale de la Washington în această privinţă, transmise de Ashton Carter şi John Kerry, sunt destul de confuze. Cooperarea cu Rusia ar fi posibilă dacă această luptă doar împotriva IS, nu şi a rebelilor anti-Assad, a spus Carter. Totodată, şeful Pentagonului a afirmat că ”discuţiile legate de Siria nu vor schimba poziţia noastră de puternică condamnare a acţiunilor Rusiei din Ucraina şi nici sancţiunile noastre”. Cu alte cuvinte, americanii au înţeles ce vrea Rusia, şi chiar dacă n-au soluţii în Siria, nu sunt dispuşi să facă concesii majore.
Angela Merkel în schimb a pledat, la summitul dedicat crizei refugiaţilor, pentru discuţii cu Assad pentru a găsi o soluţie la problema siriană, poziţie care a fost imediat salutată de Kremlin pentru că-i face jocul de presiune asupra Vestului de a-l face pe Assad frecventabil.
Slăbiciunea Rusiei
Mai mulţi experţi susţin teza că Rusia nu are capacitatea financiară şi nici dorinţa şi interesul de a susţine o intervenţie militară de amploare în Siria. Prin urmare, reiese că Moscova ar orchestra doar un şantaj, încercând să obţină concesii în alte dosare. ”Este o escaladare fără îndoială, dar nu va avea loc o mare intervenţie rusească în Siria. Putin ştie că populaţia rusă pur si simplu nu va înţelege asta. Nu este foarte înţelept să începi un nou război pentru a ascunde faptul că te retragi din cel din Ucraina”, explică expertul militar Alexander Golts, citat de Christian Science Monitor.Un alt expert rus Alexei Makarin, director adjunct al Centrului pentru Tehnologii Politice din Moscova, citat de aceeaşi publicaţie, susţine că intervenţia actuală a Rusiei în Siria este menită să stabilizeze situaţia şi să descurajeze ISIS. În opinia sa, ”nicio operaţiune la scara largă nu este plănuită”. Totuşi expertul rus recunoaşte că ”aşa cum s-a întâmplat cu americanii în Vietnam, un lucru poate duce la altul, iar trupele de consilieri ruşi se pot trezi peste noapte luptând”. Makarin mai arată că sindromul eşecului intervenţiei din Afganistan nu mai este atât de proaspăt în memoria rusă, aşa cum li s-a întâmplat şi americanilor, care şi-au depăşit ”sindromul Vietnam” şi au intervenit în Irak şi Afganistan.
Şi analistul politic Georgy Bovt scrie într-un articol publicat de ”Moscow Times” că ”Siria nu va deveni un alt Afganistan pentru Moscova, iar Rusia nu se va implica la scara aceea pentru că nu are aceleaşi capabilităţi ca URSS, ci va opta pentru ceva asemănător cu războiul hibrid din Ucraina”.
Personal cred că este puţin probabil ca Kremlinul să obţină ce-şi doreşte prin folosirea Siriei ca monedă de schimb - să le forţeze mâna americanilor şi europenilor să slăbească sancţiunile economice şi să facă concesii privind recunoaşterea anexării Crimeei sau federalizarea Ucrainei. Iar pretenţiile de mare putere ale Rusiei şi de menţinere a influenţei sale în Orientul Mijlociu prin regimul Assad sunt exagerat de mari în raport cu capacităţile ţării a cărei economie este foarte afectată de scăderea preţului petrolului şi de sancţiunile occidentale.
Pentru a obţine concesii mari de la americani, Rusia ar trebui să-l lase din braţe pe Assad. Nu demult John Kerry declara răspicat că Bashar al Assad trebuie să părăsească puterea, condiţie sine qua non pentru ajungerea la o soluţionare politică a conflictului sirian. Prin urmare, Rusia trebuie să renunţe la susţinerea sa pentru regimul de la Damasc pentru a fi primită în coaliţia anti-ISIS. Sigur Kremlinul n-o va face, dar prin implicarea directă în Siria riscă un conflict cu coaliţia condusă de SUA care bombardează acum Statul Islamic, dar care ar putea ajunge să bombardeze şi armata siriană.
În concluzie, obiectivele ruse de a-l păstra pe Assad la putere, de a ieşi din izolare, de a intra într-o alianţă anti-teroristă şi simultan de a obţine concesii privind Ucraina par de nerealizat.
