De ce continuă protestele pentru Roşia Montană

Au trecut deja două luni de când protestatarii împotriva exploatării de la Roşia Montană ies în fiecare duminică în stradă, în ciuda vremii uneori nefavorabile, în ciuda faptului că politicienii continuă să-i ignore, să-i dispreţuiască şi să-i sfideze prin diversiuni precum Comisia specială din Parlament, ba chiar încearcă să-i intimideze cu jandarmi şi dosare penale. Oamenii s-au urcat în trenul schimbării României, poate ultimul tren, şi merg înainte chiar dacă trebuie să mai înlăture pomi de pe şine, chiar dacă politicienii mai fură din ecartamente în tentativa de a-l deraia. De ce? Pentru că acum se scrie în stradă contractul social în România, pentru prima oară după Revoluţie.

Scriam recent că Roşia Montană va rupe contractul social dintre guvernanţi şi guvernaţi pentru că acest caz arată că există un clivaj profund între cei care se cred intangibili şi stăpâni şi cei pe care îi tratează ca sclavi şi masă de manevră. Discutând însă cu protestatarii mai vizibili din Piaţa Universităţii, mulţi dintre ei tineri asistenţi universitari, am înţeles că de fapt acesta este motivul pentru care protestele nu pot să se oprească, iar oamenii chiar dacă obosiţi, continuă. Contractul social în România nu a existat după 1989.

Întregul design instituţional, noua ordine constituţională, a fost impusă de o minoritate neocomunistă, moştenitoare a vechii puteri, care a preluat puterea şi a impus un mod de organizare socială şi un set de norme care îi slujeau interesele. Populaţia nu a fost implicată în acest proces. Ei nu i s-a cerut părerea în legătură cu ceea ce s-a întâmplat după 1989. Iar când a încercat să se exprime, vocea ei a fost înăbuşită violent prin minerii care au reprimat în sânge pe studenţii care manifestau paşnic în Piaţa Universităţii în 1990, în numele păstrării ordinii. Ordinea lui Iliescu. Aşa s-a ajuns la democraţia originală în care există alegeri, dar care perpetuează aceeaşi clasă politică coruptă şi avidă de bani şi de funcţii.

Civismul a fost descurajat după 1989, la fel ca şi participarea unor noi actori la procesul politic. Adoptarea unei legislaţii electorale şi a partidelor politice mai puţin restrictivă doar decât cea din Kazahstan sau Belarus a împiedicat, prin numărul mare de semnături necesare, prin pragul electoral, prin condiţiile restrictive puse independenţilor, să nu se nască o concurenţă la adresa actualelor partide. Jocul politic a rămas monopolizat de câteva găşti, triburi, grupuri de interese economice şi a exclus noii veniţi, întărind impresia populaţiei că nu există alternativă.

Cetăţenii au devenit tot mai apatici, blazaţi şi resemnaţi, având un dureros sentiment de neputinţă în sensul că nu pot face nimic, că nu se schimbă nimic în bine, că n-au de unde alege, că nu sunt reprezentaţi. Încet-încet s-au obişnuit cu starea de fapt şi au mers pe principiul – să nu avem treabă cu ei, că poate ne lasă şi ei în pace. Astfel starea de fapt toxică şi convenabilă pentru toată clasa politică a devenit o realitate care părea de neînlăturat. Iar oamenii şi-au văzut de treaba lor. Dar o vorbă românească spune că pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti.

Politicienii au făcut privatizări frauduloase, au arătat clar că nu respectă voinţa oamenilor, ci-şi apără doar propriile interese – de exemplu prin ignorarea rezultatului referendumului care arăta clar că majoritatea românilor sunt pentru reducerea numărului de parlamentari – iar românii s-au resemnat în postura de victime, care nu protestează când li se face rău pentru că n-au încredere în ei înşişi, în forţa lor de cetăţeni şi nici în ceilalţi.

Prăpastia totală dintre guvernanţi şi guvernaţi s-a adâncit însă de-a lungul celor 20 de ani în care toată clasa politică, în toate combinaţiile politice posibile, şi-a arătat limitele de voinţă şi capacitate de a servi interesul naţional. Tensiunea socială acumulată trebuia să explodeze cândva, iar Roşia Montană a fost catalizatorul pentru că oamenii au înţeles că acum atentatul nu mai este la banii publici, proveniţi din impozitele lor, ci la însăşi viaţa lor. Că guvernanţii sunt pregătiţi să le sacrifice chiar viaţa – prin riscurile exploatărilor aurului cu cianuri şi a gazelor de şist prin fracturare hidraulică – concesionând-o unor companii străine. Odată cu conştientizarea încălcării şi a dreptului la viaţă, oamenilor li s-a retrezit instinctul de cetăţeni, nu doar cel de conservare.

Alianţa urban-rurală de solidarizare cu Roşia Montană a înlăturat impresia că acesta este unul dintre clivajele principale în România. Noua mişcare socială foarte eterogenă a arătat că cel mai puternic clivaj în prezent este între guvernaţi şi guvernanţi. Primii îşi apără drepturile constituţionale, locuinţele, apa, viaţa, iar ceilalţi îşi apără funcţiile şi status-quo-ul care le convine.

Din discuţiile cu liderii informali ai protestelor am înţeles că mişcarea aceasta Uniţi Salvăm nu vrea să aducă pe scenă un partid politic care să concureze establishmentul actual – sunt şi aşa destule mi s-a spus! - ci să-l determine pe acesta să respecte legile, drepturile cetăţenilor şi să-şi schimbe modul de a funcţiona. Se mizează pe activarea unor nuclee politice tinere care să producă o schimbare în interiorul partidelor, înţelegând şi preluând mesajul străzii. Este vorba deci despre un uriaş grup de presiune – cetăţenii – care îşi revendică dreptul de a participa şi de a fi consultat în legătură cu deciziile care-i afectează.

Întregul design instituţional, noua ordine constituţional postdecembristă, a fost impusă de o minoritate neocomunistă, moştenitoare a vechii puteri, care a preluat puterea şi a impus un mod de organizare socială şi un set de norme care îi slujeau interesele. Populaţia nu a fost implicată în acest proces. Cel mai puternic clivaj în prezent este între guvernaţi şi guvernanţi. Primii îşi apără drepturile constituţionale, locuinţele, apa, viaţa, iar ceilalţi îşi apără funcţiile şi status-quo-ul care

Protestatarii au arătat că un grup de oameni bine informaţi poate să rupă monopolul presei partizane şi aservite şi poate exercita o presiune asupra puterii. Mai mult, diferenţele de opinii şi de orientări au fost depăşite prin ţelul comun, de a ”recupera” România, în sensul depărtării de actualul status-quo toxic. Manifestaţiile au arătat că cetăţeanul român se reafirmă ca responsabil apărător al cetăţii şi al drepturilor şi obligaţiilor sale.

Cât despre contractul social, acesta nu poate fi scris prin linii roşii trasate de guvernul Ponta cetăţenilor, ci va fi scris de cei pe care majoritatea zdrobitoare din Parlament ar trebui să-i reprezinte, dar nu o face. Prin cedarea funcţiilor de bază ale statului – monopolul violenţei legitime, prin jandarmi puşi la dispoziţia companiei pentru represiune la Pungeşti, dreptul la expropriere, către corporaţie, autorităţile române şi clasa politică s-au delegitimat într-atât încât nu sunt în măsură să stabilească limitele poporului suveran ale cărui drepturi le încalcă. Filosoful Jean Jacques Rousseau scria în volumul ”Contractul social” că ”legile sunt un mijloc de statuare a libertăţii civile şi a egalităţii de şanse, că ele reprezintă voinţa întregului popor asupra întregului popor, că ele sunt valabile şi pentru conducători”. Dar în România legile nu mai reprezintă voinţa poporului şi nici interesele sale, ci ale conducătorilor.

Cum ar putea deci să se soluţioneze actualul conflict între politicienii care se luptă să păstreze actuala stare de fapt şi protestatarii care caută să o înlăture? Un raport recent al CRPE intitulat ”Cum putem opri asaltul politicii asupra democraţiei” arată că ”în contextul contestării publice şi a refuzului public de a acorda încredere politicienilor, există pericolul ca sursa principală de modernizare a României – clasa de mijloc – să se îndepărteze de sistemul democratic. Paradoxal, asta convine clasei politice actuale: sistemul neo-feudal se bazează pe electoratul dependent şi partidele beneficiază de fapt din abandonarea politicii de către clasa de mijloc”. Eu aş spune dimpotrivă că protestatarii care tind să fie viitoarea clasă de mijloc din România nu se îndepărtează de sistemul democratic, ci vor doar o democraţie mai sănătoasă, o combinaţie între cea directă şi reprezentativă, nu un simulacru care să servească doar interesele politicienilor. Tocmai ei uzează de drepturi eminamente democratice şi cetăţeneşti precum cel de a protesta. Nu e nimic în neregulă cu asta.

Pe de altă parte autorul raportului, expertul afiliat CRPE, Victor Giosan arată cum partidele sunt conduse de o gaşcă restrânsă, cu agende netransparente. Simplii membri de partid nu sunt consultaţi, ci trebuie să se supună deciziilor luate de la vârf, iar partidele devin exclusiv vehicule de obţinere a puterii fără vreo valenţă ideologică. Alte probleme ale sistemului politic actual identificate de raport sunt ”canalizarea resurselor publice către interesele grupului din care face parte; Canalizarea resurselor publice către administraţiile locale conduse de membrii partidului din care face parte – sau chiar numai a grupului din partid din care face parte; ”politizarea” structurilor administrative (sau companii naţionale) din subordine cu oameni fideli: şi politic şi personal”.

Iar la întrebarea Cum poate fi limitat şi eliminat modelul neo-feudal din politică şi guvernanţa publică?, raportul propune câteva soluţii: democratizarea internă a partidelor şi re-politizarea doctrinară a acestora; deschiderea competiţiei inter-partinice, inclusiv prin accesul larg al independenţilor; judecarea performanţelor politicienilor în funcţie de efectele acţiunii lor asupra societăţii; orientarea guvernanţei publice către obţinerea de rezultate reflectând obiective sociale; depolitizarea sectorului public.

Este greu de crezut însă că politicienii actuali vor fi de acord cu deschiderea pieţei politice şi responsabilizarea lor de către guvernaţi în funcţie de rezultatele sociale obţinute. La fel cum este greu de crezut că simplii membri de partid vor ieşi din turma disciplinei de partid şi se vor transforma în vectorii democratizării interne sau că vor prelua revendicările străzilor, riscând un conflict cu conducerea pentru a schimba ceva în politica românească. Totodată este greu de stabilit cine va monitoriza eficienţa acţiunilor guvernanţilor şi conformitatea acestora cu interesul naţional. Vor fi necesare şi mijloace de control al aleşilor de către alegători, altele decât votul o dată la patru ani.

Dar atâta timp cât clasa politică va refuza să acţioneze în măcar una dintre aceste direcţii, strada nu se va goli, iar cetăţenii nu se vor lăsa. Abia atunci se va pecetlui adevăratul contract social care să închidă prăpastia dintre guvernanţi şi guvernaţi. Intimidările şi represiunea nu vor avea aceleaşi efecte ca în epoca Iliescu, ci unele exact contrare. Guvernanţii deja au trecut linia roşie.