De ce au eşuat negocierile Iranului cu Occidentul

Reprezentanţii Iranului şi ai grupului P5+1 (SUA, Marea Britanie, Franţa, Rusia, China şi Germania) s-au întrunit zilele acestea din nou la Geneva pentru a încerca să ajungă la un acord privind programul nuclear iranian. Premisele nu par însă mai favorabile decât la ultima întâlnire unde negocierile au eşuat din cauza faptului că ambele părţi au încercat să-şi impună dorinţele, nefăcând concesii.

Cele două părţi au dat vina una pe alta pentru eşec. Mohammad Javad Zarif, ministrul de externe iranian, a acuzat Franţa că a blocat acordul, cerând oprirea totală a îmbogăţirii uraniului şi stoparea construcţiei reactorului de apă grea de la Arak. De partea cealaltă, secretarul de stat american John Kerry a justificat eşecul negocierilor prin faptul că Iranul n-a fost pregătit să accepte acordul propus de Occident în contextul actual. Mai mult, tensiunea dintre cele două tabere a crescut după ce ayatollahul Khamenei, care declarase că nu se va amesteca în negocierile nucleare, a criticat dur Franţa pentru că a îngenuncheat în faţa Israelului, pe care l-a catalogat drept ”câinele turbat al regiunii”.

Tonul reaminteşte de acela al fostului preşedinte Ahmadinejad şi arată că Iranul n-a renunţat la retorica de demonizare a SUA şi a Israelului, nici după schimbarea de abordare anunţată odată cu alegerea lui Rohani.

Revenind la acordul dintre cele două părţi, el pare foarte improbabil pentru că SUA contestă chiar dreptul Iranului la un program nuclear civil, considerând că acesta a arătat de-a lungul anilor că nu respectă Tratatul de non-proliferare, la care este parte, lucru semnalat de mai multe rezoluţii ale ONU. SUA, Franţa şi Marea Britanie susţin că Tratatul nu garantează statelor semnatare dreptul de îmbogăţire a uraniului, care poate duce la obţinerea bombei atomice, ci dă doar dreptul ”utilizării paşnice a energiei nucleare”. Nu este însă clar ce înseamnă aceasta şi nu există o instanţă la care părţile în litigiu să poată apela pentru a tranşa această dispută legală.

De partea sa, Iranul îşi afirmă dreptul de a dezvolta un program nuclear declarat paşnic şi civil ca pe o linie roşie, care nu poate fi negociată. Singura concesie pe care Teheranul s-a arătat pregătit să o facă este să oprească îmbogăţirea uraniului la 20%, un nivel de la care se poate ajunge uşor la dezvoltarea de arme nucleare, şi să permită experţilor ONU mai multă supraveghere asupra programului nuclear. În schimb, Iranul cere atenuarea şi chiar ridicarea integrală a sancţiunilor internaţionale care-i sufocă economia, mai ales cele legate de conturile îngheţate din băncile occidentale, bani rezultaţi din exporturile de petrol, şi de tranzacţiile financiare.

Grupul P5+1 nu este însă de acord să ridice sancţiunile în schimbul unor măsuri pe care le consideră insuficiente. Mai mult, după cum a subliniat şi reprezentantul Franţei, Occidentul cere o sistare a tuturor activităţilor de îmbogăţire a uraniului pentru a împiedica obţinerea de arme nucleare, închiderea reactorului Fordo, cel mai bine fortificat şi cel mai greu de distrus în cadrul unui atac, reducerea stocului de uraniu deja îmbogăţit şi sistarea construcţiei reactorului de la Arak.

Noua abordare a Iranului faţă de SUA şi Occident odată cu alegerea preşedintelui Rohani a fost privită de mulţi ca descleştarea pumnului iranian, cerută de Obama atunci când încă era candidat pentru Casa Albă. Ea se explică mai ales prin starea precară a economiei iraniene. Sancţiunile occidentale au redus veniturile Iranului din exporturile de petrol cu 60% din 2011 încoace. Dar în prezent, în ciuda acestei realităţi, Teheranul nu pare dispus să renunţe la îmbogăţirea la 20% şi să accepte doar îmbogăţirea la nivel de 2% propusă de Occident.

Grupul P5 + 1 speră însă ca Teheranul să accepte până la urmă un acord final care ar permite Iranului să menţină un program de îmbogăţire a uraniului limitat şi un control internaţional mai puternic asupra programului nuclear.

Acordul dintre cele două părţi pare foarte improbabil pentru ca SUA contestă chiar dreptul Iranului la un program nuclear civil, considerând că acesta a arătat de-a lungul anilor că nu respectă Tratatul de non-proliferare, la care este parte, lucru semnalat de mai multe rezoluţii ale ONU.

Prin această cale de mijloc, Rohani ar putea spune pe plan intern că a păstrat dreptul suveran al Teheranului de a dezvolta un program nuclear, dar cu limite, pentru a demonstra că acesta este paşnic. Iranul ar renunţa astfel practic la eforturile de a achiziţiona capacităţi de arme nucleare în schimbul unei ridicări a sancţiunilor.

Mulţi observatori occidentali avertizează însă că Iranul ar putea să ofere doar câteva concesii minore de a-şi încetini sau limita programul nuclear, în speranţa că sancţiunile vor fi ridicate, fără a renunţa la obiectivul de a obţine arme nucleare pe termen lung.

”Există un consens între forţele politice iraniene că Iranul ar trebui să discute cu SUA tema nucleară pentru că aceasta îi dă Teheranului o poziţie de control, un avantaj (upperhand). Faptul că americanii vor să obţină oprirea îmbogăţirii uraniului ne va da nouă un avantaj în negocieri”, îmi spunea Kayhan Barzegar, director de Studii Strategice pentru Orientul Mijlociu din Teheran, într-un interviu acordat Epoch Times în marja conferinţei internaţionale ”EU and the Middle East: Iranian views”, organizate de Ambasada Republicii Islamice la Bucureşti.

Iranul consideră deci că descleştând pumnul, SUA trebuie automat să bată palma repede pe varianta agreată de Teheran, în caz contrar revenindu-se la modul de confruntare dinainte. Iranul pare să mizeze pe faptul că SUA are puţine alternative, neputând să-şi permită un atac asupra facilităţilor nucleare iraniene, dar nici continuarea actualei stări de fapt, în care Iranul se apropie tot mai mult de obţinerea capacităţilor necesare armelor nucleare.

SUA şi Occidentul nu au însă cum să procedeze la ridicarea sancţiunilor principale împotriva Iranului, în lipsa unor garanţii fiabile că îmbogăţirea uraniului va fi oprită. Ca urmare, negocierile de la Geneva ar putea eşua din nou.