Cum lasă stânga locul populismului în Europa

Populiştii sunt capabili să rupă voturi şi de la stânga şi de la dreapta. A demonstrat-o clar Frontul Naţional al lui Marine Le Pen care a reuşit să fure din bazinul electoral tradiţional al stângii, muncitorii, la alegerile regionale.

Aceştia reprezintă segmentele societăţii lovite puternic de şomaj şi privaţiuni odată cu izbucnirea crizei economice, care sunt pregătite să taxeze partidele care s-au aflat şi se află la putere. Este vorba despre acei pierzători ai globalizării care au dus la victoria lui Trump în SUA sau la respingerea reformei constituţionale a lui Renzi în Italia.

În Austria, candidatul Partidului Libertăţii din Austria (FPO) la alegerile prezidenţiale a mizat pe o retorică anti-imigraţionistă şi pe respingerea establishmentului, şi a pierdut la un scor strâns. Ca şi Frontul Naţional, această formaţiune este pe lista partidelor de extremă dreaptă legate direct de Moscova. Candidatul Norbert Hofer cerea ca sancţiunile impuse Rusiei să fie ridicate, iar UE să transfere cât mai multe puteri înapoi către statele membre. Ba făcea apel la ieşirea ţării din UE, prin referendum, ba susţinea că nu se pune problema aceasta atâta timp cât Turcia rămâne afară şi nu există un ”stat central Europa”. Şi el, ca şi Le Pen, au prezentat victoria lui Trump ca pe o şansă istorică de ascensiune pentru partidele pe care le reprezintă.

Cunoscutul sociolog Jürgen Habermas explică într-un interviu acordat Social Europe actualul val de populism care se revarsă în Europa prin faptul că stânga a preluat agenda economică neoliberală a dreptei, ca pe o reţetă de succes în ”bătălia pentru centru”, în speranţa de a obţine majorităţi şi victorii facile. Stânga a ignorat însă, creşterea alarmantă a inegalităţilor sociale care s-a întors ca un bumerang împotriva ei şi a aruncat largi categorii de populaţie, pe aşa numiţii pierzători ai globalizării, în braţele extremei drepte. De ce? Pentru că nu existau alternative, nimeni nu le-a oferit altceva, iar frustrările lor au găsit un debuşeu chiar şi în aceste discursuri iraţionale.

Nu întâmplător, Merkel şi CDU vorbesc acum despre măsuri adresate pierzătorilor modernizării, a se citi globalizare, a categoriilor defavorizate de alegători care au migrat către Alternative fuer Deutschland. Pe de altă parte, SPD încearcă să se demarce de CDU pentru a nu mai fi perceput ca un junior partner, o anexă în cadrul Marii Coaliţii, un partid fără profil propriu, distinct. S-a văzut în Austria că o coaliţie de lungă durată între stânga şi dreapta duce la surprize precum aceea că social-democraţii de la SPÖ şi conservatorii de la ÖVP privesc, acum, finala prezidenţială la televizor.

La fel, în Franţa, incapacitatea socialiştilor de a redresa economia, de a reduce şomajul, promisiunile populiste pe baza cărora a câştigat Holllande că va mări protecţia socială, când de fapt ţara era în criză şi avea nevoie de măsuri de austeritate, au dus la un procent derizoriu al preşedintelui care nu mai candidează pentru al doilea mandat, la propulsarea lui Marine Le Pen în postura de challenger a lui Fillon şi la deriva totală în tabăra stângii.

Problema fundamentală este până la urmă aceeaşi în toate ţările. Oamenii s-au săturat de corupţia partidelor mari, de instituţiile politizate şi nefuncţionale, de incapacitatea liderilor establishmentului de a soluţiona problemele economice.

Problema fundamentală este, până la urmă, aceeaşi în toate ţările, fie că vorbim de Bulgaria, unde pro-rusul Radev a câştigat prezidenţialele, pe un vot anti-Borisov sau despre Italia, unde referendumul s-a transformat într-un vot de neîncredere pentru Renzi. Oamenii s-au săturat de corupţia partidelor mari, de instituţiile politizate şi nefuncţionale, de incapacitatea liderilor establishmentului de a soluţiona problemele economice. Cum n-au alternativă şi simt că dorinţele lor nu contează pentru politicienii care în varii combinaţii deţin puterea de atâţia ani, recurg la voturi de protest.

În Italia, referendumul legat de reforma constituţională a devenit un prilej pentru electorat de a se socoti cu premierul social-democrat, Matteo Renzi, pentru situaţia precară în care se află economia italiană. Instabilitatea politică care rezultă din respingerea referendumului şi demisia lui Renzi pot provoca însă prăbuşirea sistemului bancar italian, afectat de credite neperformante în valoare de 360 de miliarde de euro, ceea ce ar duce la ieşirea din euro. Prin urmare, vulnerabilităţile interne ale unor state europene devin periculoase şi pentru celelalte state din cauza efectului de contagiune.

Valul populist din UE ia şi el amploare. Mişcarea de 5 Stele a lui Beppe Grillo încearcă să profite de ceea ce ei numesc ”efectul Trump” şi să devină principala forţă politică a ţării în urma unor eventuale alegeri anticipate. Dacă, până acum, cerea ieşirea din euro, din acest moment, acesta vrea să reformeze UE din interior. Prin urmare, aceste voturi de protest justificat au însă un impact major şi asupra UE şi a altor ţări din vecinătate.

Imaginaţi-vă cum ar arăta UE în 2017, cu Angela Merkel pierzând alegerile din Germania în faţa SPD şi după venirea la putere a unui cancelar din partea SPD, Martin Schulz sau Sigmar Gabriel. Şi ce va însemna asta pentru Ucraina, în condiţiile în care social-democraţii germani au pledat constant pentru apropierea de Rusia şi ridicarea sancţiunilor! În plus, gândiţi-vă ce ar însemna ca Francois Fillon, prieten declarat al lui Putin, să câştige preşedinţia, fapt foarte probabil, şi să facă tandem cu tovarăşii de la SPD. Nemaivorbind de worst case scenario-ul cu Marine Le Pen la Elysee, care ar însemna ieşirea Franţei din euro şi destrămarea Uniunii. Până de curând, o astfel de evoluţie a Europei ar fi fost de neimaginat. Acum coşmarul ar putea deveni realitate.