Cum influenţează extremiştii cursa pentru preşedinţia Comisiei Europene

Alegerile europarlamentare au fost un cutremur pentru partidele mainstream, odată cu victoriile clare ale extremelor în ţări precum Franţa, Marea Britanie sau Grecia. În prezent au început negocierile pentru desemnarea succesorului lui Barroso. Presiunea extremiştilor pune probleme şi în această privinţă.

Atât UKIP, cât şi Frontul Naţional au ajuns pe primul loc, înaintea celor două partide mari – laburişti şi conservatori, respectiv UMP şi PS, la aceste alegeri cu un discurs axat pe ieşirea din UE, anti-globalizare, anti-imigraţie. Aceste partide au reprezentat Europa ca pe o ameninţare, dar au profitat şi de contextul economic dificil de pe plan naţional.

Marine Le Pen n-ar fi convins un procent atât de mare de francezi să voteze pentru FN dacă economia Franţei s-ar fi aflat într-o stare mai bună. Faptul că preşedintele socialist Francois Hollande a promis înainte de a fi ales mai multă protecţie socială, deşi Franţa avea o economie necompetitivă, datorii şi deficit mare, a contat.

Interesant este că Marine Le Pen a folosit această stare, insistând pe faptul că socialiştii ignoră nevoile poporului şi se pleacă în faţa dictatului de austeritate al Berlinului şi Bruxelles-ului. Ori în realitate lucrurile stau exact invers. În prezent preşedintele francez vorbeşte despre necesitatea reformelor, dar tot nu se decide să treacă la măsuri de austeritate dure, nepopulare, dar necesare.

Degeaba încearcă Hollande acum să spună că e nevoie ca UE să se „retragă în unele domenii unde nu este nevoie de ea”. Furia francezilor, care au pedepsit atât PS cât şi UMP, este legată de probleme interne, nu externe.

În ceea ce priveşte Marea Britanie, conservatorii lui Cameron au ieşit abia pe locul trei şi acum îşi pun problema să facă un pact cu UKIP pentru a nu pierde şi alegerile prezidenţiale din mai. Premierul Cameron îşi adaptează tot mai mult retorica în funcţie de acest partid extremist pentru a evita un nou eşec electoral, deşi acesta pare inevitabil. Este de aşteptat ca el să reia teme precum referendumul legat de ieşirea Marii Britanii din UE, cât şi să blocheze sau să complice diferite decizii şi procese importante în cadrul Uniunii.

Şi aici ajungem la problema desemnării şefului Comisiei Europene, a preşedintelui Consiliului European şi a Înaltului Reprezentant pentru Politică Externă. Tratatul de la Lisabona recomandă numirea în funcţia de preşedinte al CE a candidatului partidului european care va obţine cele mai multe voturi la europarlamentare. În momentul de faţă Jean Claude Juncker, candidatul PPE, revendică această poziţie, argumentând că popularii au obţinut cele mai multe voturi.

Problema este că nici el şi nici candidatul socialiştilor Martin Schulz nu au acum o majoritate clară în PE, ceea ce face ca statele membre să aibă din nou cuvântul decisiv în nominalizarea şefului Comisiei. Până la urmă, europarlamentarele au arătat că stabilirea unor vârfuri de lance ale grupurilor politice din PE nu a crescut interesul alegătorilor pentru aceste alegeri – dovadă că absenteismul a rămas ridicat iar euroscepticii au triumfat – aşa cum s-a sperat la Bruxelles, ci mai degrabă a complicat şi mai mult ecuaţia negocierilor dintre state.

S-a speculat mult înainte de alegeri pe marginea întrebării dacă cancelarul german Angela Merkel îl va susţine pe Jean Claude Juncker, pentru că este din familia popularilor, sau va prefera tot un german, Martin Schulz, mai ales acum când CDU guvernează cu SPD în Germania.

Deocamdată Juncker este boicotat de premierul britanic Cameron, care tot mai presat de UKIP pe plan naţional, nu poate să accepte un federalist declarat în fruntea Comisiei. Premierul britanic îşi caută deja aliaţi printre şefii de stat şi de guvern din ţările nordice şi Olanda pentru a construi o minoritate de blocaj împotriva desemnării luxemburghezului. Aici se vede din nou că influenţa indirectă a extremiştilor este mare, chiar dacă în PE vor fi izolaţi de partidele pro-europene.

Deocamdată Juncker este boicotat de premierul britanic Cameron, care tot mai presat de UKIP pe plan naţional, nu poate să accepte un federalist declarat în fruntea Comisiei. Premierul britanic îşi caută deja aliaţi pentru a construi o minoritate de blocaj împotriva desemnării luxemburghezului. Aici se vede din nou că influenţa indirectă a extremiştilor este mare, chiar dacă în PE vor fi izolaţi de partidele pro-europene.

Cei 28 de membri ai Consiliului European au în total 352 de voturi, împărţite în funcţie de mărimea statului. Cu 93 de voturi împotrivă, Juncker ar putea fi oprit. Deocamdată Cameron nu poate însă conta decât pe 41 de voturi, ale Marii Britanii şi ale Ungariei, Orban declarând răspicat că se opune numirii fostului premier luxemburghez.

Revenind la Merkel, considerată omul care va decide cine va fi succesorul lui Barroso, cancelarul german a evitat să se pronunţe încă şi să-l susţină făţiş pe Juncker.

Deja se vehiculează şi alte nume de compromis pentru a tranşa dilema Juncker sau Schulz: premierul irlandez Enda Kenny, fostul premier italian Mario Monti sau preşedinta FMI Christine Lagarde. Se mai vorbeşte şi despre varianta mulţumirii ambelor părţi – Martin Schulz, preşedinte al Comisiei şi Juncker preşedinte al Consiliului European.

De asemenea, Merkel ar putea să cadă la o înţelegere cu SPD, ajutându-l pe Schulz să preia postul lui Ashton de Înalt Reprezentant pentru politică externă sau numindu-l comisar din partea Germaniei. Jocul negocierilor abia a început, dar nu cred că se va lua o decizie rapidă date fiind interesele diferite ale statelor membre.

Pe de altă parte, deja se profilează un conflict între instituţiile europene. Fracţiunile socialistă şi populară din Parlamentul European au cerut Consiliului European să respecte recomandarea Tratatului de la Lisabona ca să fie numit şef al Comisiei candidatul grupului politic care obţine majoritatea în PE. Socialiştii au fost de acord ca Juncker să fie primul care să încerce să obţină o majoritate, iar dacă nu va reuşi, să urmeze Schulz.

Hannes Svoboda, liderul socialiştilor europeni i-a transmis această doleanţă lui Van Rompuy pentru a o pune pe masa şefilor de state şi guverne la dineul informal de ieri. El s-a referit şi la posibilitatea de a da britanicilor un post influent de comisar pentru a-i convinge să nu blocheze nominalizarea lui Juncker sau Schulz. Pe de altă parte, liderul socialiştilor a avertizat că Parlamentul nu va accepta orice candidat impus de Consiliu.

În acest sens, aceste europarlamentare aduc într-adevăr o surpriză - coalizarea PPE-PSE împotriva Consiliului. Parlamentul European îşi afirmă greutatea şi legitimitatea, obţinută prin alegeri, în faţa Consiliului European, chiar dacă alegerile europene au fost dominate de absenteism şi de victoria extremelor.