Cum a făcut legislaţia UE ca internetul să fie mai puţin liber pentru toţi ceilalţi
alte articole
Dacă utilizaţi internetul de mai mult de câţiva ani, este posibil să fi observat că acesta era mult mai „liber” scrie Mustafa Ekin Turan prin intermediul The Mises Institute.
Ceea ce înseamnă mai liber în acest context este că exista mai puţină cenzură şi norme mai puţin stricte privind încălcarea drepturilor de autor pe site-urile de socializare precum youtube şi Facebook (şi, în consecinţă, o gamă mai largă de conţinut), motoarele de căutare afişau adesea rezultate de la site-uri mai mici, existau mai puţini „verificatori de fapte” şi existau (în bine sau în rău) orientări mai puţin stricte privind comportamentul acceptabil.
În ultimii zece ani, structura şi mediul internetului au suferit schimbări radicale. Acest lucru s-a întâmplat în multe domenii ale internetului; cu toate acestea, acest articol se va concentra în mod special asupra schimbărilor din site-urile de socializare şi din motoarele de căutare.
Acest articol va susţine că modificările reglementărilor Uniunii Europene referitoare la platformele online au jucat un rol important în modelarea structurii internetului în forma în care este astăzi şi ca la orizont se pot ivi noi modificări ale politicii UE care vor fi şi mai dăunătoare libertăţii pe internet.
Acum că cititorii au o idee despre ce este vorba în „schimbare”, ar trebui să explicăm în detaliu care sunt regulamentele UE care au jucat un rol în producerea acesteia. Primul regulament important de care ne vom ocupa este Directiva privind drepturile de autor în cadrul pieţei unice digitale, care a apărut în 2019. Articolul 17 din această directivă prevede că platformele de servicii online de partajare a conţinutului sunt răspunzătoare pentru conţinutul protejat de drepturi de autor care este postat pe site-urile lor web dacă nu deţin o licenţă pentru conţinutul respectiv. Pentru a fi scutite de răspundere, site-urile web trebuie să demonstreze că au depus toate eforturile pentru a se asigura că conţinutul protejat de drepturi de autor nu este postat pe site-urile lor, că au cooperat cu promptitudine pentru a elimina conţinutul postat şi că au luat măsuri pentru a se asigura că conţinutul nu este încărcat din nou. Dacă aceste site-uri ar fi vreodată în situaţia de a fi responsabile chiar şi pentru o minoritate semnificativă a conţinutului încărcat pe ele, ramificaţiile financiare ar fi imense.
Din cauza acestui regulament, în aceeaşi perioadă, youtube şi multe alte site-uri şi-au consolidat politica privind conţinutul protejat de drepturi de autor, iar de atunci - uneori pe bună dreptate, alteori pe nedrept - creatorii de conţinut se plâng că videoclipurile lor sunt semnalate pentru încălcarea drepturilor de autor.
Un alt regulament UE care prezintă interes pentru subiectul nostru este Legea serviciilor digitale, care a fost adoptată în 2023 Legea privind serviciile digitale este un regulament care defineşte platformele online foarte mari şi motoarele de căutare ca fiind site-uri platformă cu mai mult de patruzeci şi cinci de milioane de utilizatori activi lunar şi impune sarcini specifice acestor site-uri, împreună cu sarcina de reglementare care este eligibilă pentru toate platformele online. Întregul act este prea lung pentru a fi discutat în acest articol; cu toate acestea, câteva dintre cele mai notabile puncte sunt următoarele:
- Comisia Europeană (organul executiv al UE) va lucra direct cu platformele online foarte mari pentru a se asigura că termenii lor de serviciu sunt compatibili cu cerinţele privind discursul instigator la ură şi dezinformarea, precum şi cu cerinţele suplimentare ale Legii privind serviciile digitale. Comisia Europeană are, de asemenea, competenţa de a influenţa direct termenii de conduită ai acestor site-uri.
- Platformele online şi motoarele de căutare foarte mari au obligaţia de a interzice şi de a combate preventiv şi de a-şi modifica sistemele de recomandare pentru a discrimina mai multe tipuri diferite de conţinut, de la discursuri instigatoare la ură şi discriminare la tot ceea ce ar putea fi considerat dezinformare şi dezinformare.
Aceste aspecte ar trebui să fie îngrijorătoare pentru toţi cei care utilizează internetul. Caracterul neclar al unor termeni precum „incitare la ură” şi „dezinformare” permite UE să influenţeze algoritmii de recomandare şi termenii de serviciu ai acestor site-uri şi să ţină orice conţinut care contravine „idealurilor” lor departe de lumina reflectoarelor sau departe de aceste site-uri în întregime.
Chiar dacă problemele discutate aici ar fi în întregime teoretice, ar fi totuşi prudent să fim îngrijoraţi de faptul că o instituţie supraguvernamentală centralizată precum UE are atât de multă putere în ceea ce priveşte internetul şi site-urile pe care le folosim în fiecare zi. Cu toate acestea, la fel ca în cazul interzicerii Russia Today de pe youtube, care s-a datorat unor acuzaţii de dezinformare şi care a avut loc cam în aceeaşi perioadă în care UE a impus sancţiuni împotriva Russia Today, putem vedea că considerentele politice pot duce şi duc la interzicerea conţinutului pe aceste site-uri.
În prezent, trăim într-o lume cu o cantitate aproape infinită de informaţii; din această cauză, ar fi imposibil pentru oricine sau chiar pentru orice instituţie să treacă prin toate datele din jurul oricărei probleme şi să ajungă la un „adevăr” definitiv asupra subiectului, şi aceasta presupunând că persoanele sau instituţiile respective sunt imparţiale în privinţa problemei şi o abordează cu bună credinţă, ceea ce se întâmplă rareori.
Cu toţii avem moduri de a vedea lumea care ne filtrează înţelegerea problemelor, chiar şi atunci când avem cele mai bune intenţii, ca să nu mai vorbim de faptul că organismele supranaţionale precum UE şi Comisia Europeană au interese politice şi sunt influenţate de numeroase grupuri de interese, ceea ce poate face ca deciziile lor cu privire la ceea ce este „adevărul” şi ceea ce este „dezinformarea” să fie defectuoase în cel mai bun caz şi dăunătoare în mod deliberat în cel mai rău.
Toate acestea înseamnă că, în general, niciunul dintre noi - nici măcar aşa-numiţii experţi - nu putem pretinde că ştie totul cu privire la o problemă, suficient pentru a face o declaraţie definitivă cu privire la ce este adevărat şi ce este dezinformare, iar acest lucru face ca acordarea puterii de a stabili care este adevărul unei instituţii centralizate să fie un lucru foarte periculos.
Susţinătorii acestor reglementări ale UE susţin că actorii de rea credinţă pot utiliza dezinformarea pentru a înşela publicul. Este evident că există o parte de adevăr în această afirmaţie; cu toate acestea, se poate argumenta, de asemenea, că mulţi actori diferiţi care îşi creează şi îşi susţin propria poveste cu privire la ceea ce se întâmplă în lume sunt de preferat unei instituţii centralizate care controlează o poveste unificată a ceea ce trebuie considerat „adevărul”.
În scenariul meu, chiar dacă unii oameni sunt „păcăliţi” (chiar dacă, pentru a considera cu exactitate că oamenii sunt păcăliţi, ar trebui să pretindem că ştim adevărul definitiv cu privire la o problemă complexă cu multiple faţete care poate fi privită din mai multe unghiuri), publicul va auzi mai multe relatări despre ceea ce s-a întâmplat şi îşi va putea face propria părere.
Dacă acest lucru va face ca oamenii să fie păcăliţi de actori de rea-credinţă, nu va fi vorba niciodată de întreaga populaţie. Unii oameni vor fi „păcăliţi” de relatarea A, alţii de relatarea B, alţii de relatarea C şi aşa mai departe. Cu toate acestea, în cazul de faţă, dacă UE este sau devine actorul de rea-credinţă care îşi foloseşte puterea pentru a-şi susţine propria poveste în scopuri politice, are puterea de a controla şi influenţa ceea ce aude şi crede întregul public cu privire la o problemă, iar acesta este un scenariu mult mai periculos decât cel care s-ar produce dacă am lăsa pur si simplu să se desfăşoare aşa-numitele războaie ale informaţiei.
Concentrarea puterii este un lucru care ar trebui să ne îngrijoreze întotdeauna, în special atunci când vine vorba de puterea în ceea ce priveşte informaţiile, deoarece informaţiile modelează ceea ce cred oamenii, iar ceea ce cred oamenii schimbă totul.
Un alt lucru important de reţinut este că, doar pentru că UE este cea care elaborează aceste reglementări, aceasta nu schimbă faptul că ele afectează pe toată lumea. La urma urmei, chiar dacă cineva postează un videoclip pe youtube din Statele Unite sau din Turcia, acesta va fi supus aceloraşi termeni de serviciu. Aproape toată lumea din lume foloseşte Google sau Bing, iar UE are putere asupra algoritmilor de recomandare ai acestor motoare de căutare.
Aceasta înseamnă că UE are putere asupra informaţiilor pe care majoritatea oamenilor le văd atunci când vor să afle ceva de pe internet. Niciunei instituţii centralizate nu i se poate încredinţa atâta putere.
Un ultim aspect important este faptul că UE investeşte în noi tehnologii, cum ar fi programele de inteligenţă artificială, pentru a „combate dezinformarea” şi pentru a verifica veridicitatea conţinutului postat online. Un exemplu important în acest sens este proiectul InVID, care este, conform propriilor descrieri, „o platformă de verificare a cunoştinţelor pentru a detecta poveştile emergente şi pentru a evalua fiabilitatea fişierelor video şi a conţinutului cu valoare de ştire răspândite prin intermediul social media”.
Dacă vă îngrijorează în vreun fel starea internetului, aşa cum este explicată în acest articol, să ştiţi că această evoluţie potenţială ar putea determina UE să facă toate lucrurile descrise aici într-un mod şi mai „eficient” în viitor.
