Cui îi e teamă de pricolici?

În mitofolclorul românesc, se spune despre pricolici că sunt oameni care se pot preface în animale încă din viaţă. Umblă noaptea, îndeosebi pe Lună Nouă.

Pricolicilor li se mai spune şi tricolici. Cei mai mulţi sunt pricolici din voia lor, adică vrăjitori, care pentru vreun scop al lor, se dau peste cap şi se prefac într-o jivină, fie ca să sperie pe cineva, fie să facă anumite rele, de pildă să sece puţurile, să ia mana vacilor, să înspăimânte copiii şi multe altele. Ei se pot transforma în orice animal, cu excepţia porumbelului, mielului, ariciului, corbului şi rândunicii, care sunt considerate vietăţi sfinte. De obicei, se prefac în lup alb sau în câine.

Mai sunt încă mulţi oameni, care, fără să ştie, în timpul somnului – de pildă lunatecii – se transformă în animale. Aceştia sunt pricolicii fără voie, din blestemul vrăjitorilor sau fiindcă au fost vânduţi de mici diavolului ori s-au născut în a treia generaţie tot din fată nemăritată. Pentru aceştia, schimbarea în dihănii este un blestem şi o suferă ca pe o ruşine, dar nu pot face nimic împotriva acestei nenorociri.

Pricoliciul se naşte cu coadă sau cu două ”cucuie” pe cap, semnificând coarnele diavolului. Uneori, provine dintr-o împerechere incestuoasă. El poate străbate orice obstacol şi se aşează pe pieptul oamenilor care dorm. Există şi o credinţă după care orice om poate deveni pricolici, dacă-şi bea propriul ud, ori, fără să ştie, ud de lup.

Pricoliciul poartă câteodată cap de om pe trup de lup, alteori cap de lup pe trup de om. El acţionează doar noaptea, prin pustietăţi, păduri neumblate şi răscruci de drumuri între sate. Din pricina firii lui murdare şi a hrănirii lui cu animale bolnave sau cu leşuri este considerat purtător de boli, boleşniţe şi molimi. Viaţa lui nu este prea îndelungată; trăieşte puţin, cam cât un lup. Dacă i se descântă poate trăi firesc o viaţă de om.

Împotriva puterii diavoleşti a pricoliciului se întrebuinţează o iarbă rozacee, care creşte prin păduri, în locurile în care un om blestemat sau un lup, dându-se noaptea de trei ori peste cap, se transformă în pricolici. Această plantă se numeşte coada-pricoliciului.

Despre pricolici se mai crede că sunt progeniturile unor lupi fermecaţi sau lupi diavoleşti, care s-au încrucişat cu femei în păduri, sau sunt progeniturile unor lupoaice vrăjite, care s-au împerecheat cu bărbaţi. Se crede că se hrănesc mai ales cu mânji din hergheliile ce rătăcesc pe dealuri cu fâneţe; dar când mănâncă mânji, se prefac în mânji-lupi, ca să devore hergheliile din care provin.

Iată mărturisirea, relativ recentă, a unui pricolici din Munţii Apuseni: ”C-aşe am fost sortit din naştere să fiu strigoi şi când vine timpul să mă fac lup, trebe să mă fac lup. Şi când a trebuit să mă desfac, am fost undeva la o pradă, aşe cum merg lupii şi chiar în timpul ăla eram fugărit cu câni şi cu alt vânători care m-o puşcat într-on picior. Şi aşa am rămas şchiop. Şi n-am mai ajuns momentul când trebuie să mă desfac şi nu puteam să mă desfac până nu prindeam de undeva o bucătură de pită, o coaje, o ceva din mâna unui om”.

Încă se mai povesteşte despre pricolici prin Ardeal: ”Păţa oamenii mai demult cu pricolicii cân trece cu oile pe defileu, venea câte-un lup de n-ave treaba oilor, să ţâpa numa să rupă oamenii. Şi pe Banat, cân nu să ştia de lupi, pe Banat, tot aşe păţa”. Descântecele ”de pricolici” sunt rarisime. Am avut însă norocul de a culege unul din comuna Sărăţeni, judeţul Ialomiţa, rar, sau chiar unic, prin faptul că invocă Sfânta Pătrime, amintire a credinţei geto-dacilor în Patru Zei, al căror simbol era crucea. Iată descântecul:

În numele Domnului,

În numele Doamnei,

În numele Fiului,

În numele Fiicei:

N., tu nu eşti fiară

Care omoară;

Precum nici lup nu eşti,

Ca să te fereşti.

Nu eşti nici vârcolac,

Nici neam de drac.

Nu eşti nici pricolici,

Nici arici-pogonici,

Nici strigoi,

Nici moroi,

Nici zmeu

Paraleu.

Eşti neam de om curat.

Că la Prea Curata m-am rugat,

Şi ea s-a îndurat

Şi te-a vindecat.