Controlaţi-vă orgoliul imediat ce apare: Concentrarea exagerată asupra propriei persoane vă poate nărui visurile şi succesul

Atunci când Senatul Roman dedica un imn de triumf unui comandant militar victorios, celebrarea includea o mare procesiune de persoane notabile, prizonieri de război, comori luate de la cei cuceriţi, muzicieni şi alţi artişti. Înainte de finalul procesiunii, într-un car călătorea comandantul însuşi. Alături de el se afla un sclav care ţinea o coroană de aur deasupra capului importantului om. Pe tot parcursul acestei parade, sclavul avea misiunea de a-i şopti continuu la ureche generalului cuvinte de genul: "Nu uita, toată gloria este trecătoare".

În America secolului XXI, mulţi dintre noi vor să se urce în acel car şi să poarte acea coroană de aur. Însă ceea ce nu vor unii dintre noi este ca un tip să ne murmure la ureche atenţionări de genul "orgoliul este duşmanul".

În cartea sa, care are acest avertisment tranşant ca titlu, Ryan Holiday scrie: "Trebuie să ne întrebăm: dacă încrederea în tine însuţi nu depinde de realizările reale, atunci de ce anume depinde? Atunci când suntem la început de drum, răspunsul este, deseori, că nu depinde de niciun lucru, însă de fapt orgoliul este motivul pentru care vedem atât de des ascensiuni rapide urmate de căderi lamentabile."

Acest tipar se repetă mereu. Recent, de exemplu, George Santos a fost ales în Congres, concepându-şi dosarul prin minciuni şi invenţii. Realizările sale reale sunt puţine şi nesemnificative, în cel mai bun caz fleacuri, dar putem ghici că orgoliul său este de mărimea Monumentului Washington. Miliardarul şi geniu cripto Sam Bankman-Fried este un om de afaceri al cărui imperiu financiar corupt s-a prăbuşit; este dispreţuit şi considerat un ticălos pe plan mondial, şi probabil că înşelătoriile şi dispreţul pe care l-a arătat faţă de investitorii săi s-au născut dintr-un orgoliu uriaş.

Aşa cum subliniază Holiday de nenumărate ori în "Orgoliul este duşmanul", cu toţii putem fi victime, adesea fără să vrem, ale acelei voci egocentrice din capul nostru. Atunci când reuşim, ne putem umfla de mândrie, adesea în detrimentul nostru - mai ales dacă intră în joc conceptul grecesc antic de orgoliu şi dacă eşecul ulterior ne pune jos. Iar atunci când cădem, aceeaşi voce interioară ne poate strica toată ziua. Într-un fel sau altul, mai degrabă ne gestionează orgoliul, decât invers.

Despre persoanele pe care Holiday le-a studiat şi care şi-au ţinut orgoliul sub control şi şi-au atins obiectivele, el notează: "Erau cu picioarele pe pământ, circumspecţi şi de o realitatea neclintită. Nu că vreunul dintre ei ar fi fost complet lipsit de orgoliu. Dar ştiau cum să îl reprime, să îl canalizeze, să îl controleze atunci când conta. Erau importanţi, dar umili".

Consider că două dintre cele mai bune lucruri pentru a evita capcanele unui orgoliu exagerat sunt viziunea şi umilinţa. Viziunea presupune capacitatea de a evalua o situaţie aşa cum este, mai degrabă decât aşa cum am dori să fie, evaluând în acelaşi timp capacităţile noastre cât mai obiectiv posibil. Avem oare priceperea necesară pentru a deschide şi a gestiona acea afacere la care am visat? Ce aptitudini şi realizări reale putem aduce în poziţia noastră de terapeut? Suprimaţi-vă orgoliul şi vom putea răspunde cu încredere la astfel de întrebări.

Umilinţa merge mână în mână cu această capacitate de a vedea dincolo de noi înşine, însă această calitate de autodepăşire, care a fost considerată o virtute încă din antichitate, a dispărut astăzi. Trebuie doar să ne uităm la ultimii noştri trei preşedinţi pentru a înţelege că aşa stau lucrurile. Barack Obama, Donald Trump şi Joe Biden au adus în Biroul Oval trăsături de personalitate foarte diferite, dar nimeni nu i-ar prezenta ca pe nişte exemple de umilinţă.

Este simplu, de fapt. Atunci când ne temperăm dorinţele de onoruri şi recunoaştere sau temerile de eşec, putem evalua şi aborda mai bine orice sarcină care ne stă în faţa. Gestionând bine orgoliul, ne putem gestiona mai bine vieţile.