Claudiu Crăciun: ”Bunăstarea unei naţiuni nu se poate construi pe nenorocirea propriilor cetăţeni” (interviu video)

Video pe pagina originală a Epoch Times.

”Această alianţă urban-rural între pătura să spunem mai informată şi activă urbană şi pătura rurală este elementul de originalitate al protestelor pentru Roşia Montană. Oameni cu vederi foarte diferite au venit împreună pentru că au găsit un numitor comun: contractul social care trebuie renegociat”, explică într-un amplu interviu pentru Epoch Times, Claudiu Crăciun, cel mai cunoscut protestatar din Piaţa Universităţii, care nu se consideră însă un lider al protestelor pentru Roşia Montană. În opinia sa, din proteste nu se vor naşte partide noi, ci ”un mod nou de a lucra împreună, o activare civică”.

Epoch Times: Care este importanţa protestelor de stradă împotriva exploatării Roşiei Montane pentru România? A reînviat civismul? Ce aduc nou aceste proteste faţă de cele de anul trecut din Piaţa Universităţii?

Partide sunt multe. ONG-uri sunt multe, platforme civice sunt multe, dar ceea ce ne-a lipsit până acum era o mişcare de stradă care să se opună abuzurilor partidelor politice. Doi ani la rând s-a ieşit în stradă nu numai la Bucureşti, ci în toată ţara şi în străinătate, ceea ce arată că există o tensiune structurală undeva care se rezolvă prin ieşirea în stradă. Această tensiune structurală vine ca o consecinţă a celor 20 de ani de tranziţie în care elita politică s-a autonomizat progresiv faţă de societate şi a început să aibă tot mai multe legături cu factorii economici…Practic avem de-a face cu o fractură socială. Majoritatea cetăţenilor nu sunt interesaţi de politică, sunt apolitici, iar undeva la mijloc între acest apolitism manifest al cetăţenilor şi corupţia şi autonomizarea clasei politice, vedem că există un segment activ de populaţie care, surprinzător, nu este doar urban. Să nu uităm că acest protest pentru Roşia Montană este în primul rând un protest de solidarizare cu locuitorii dintr-o localitate rurală, unde se duce o luptă pentru Constituţie, pentru drepturi fundamentale şi normalitate. Exact această alianţă urban-rural între pătura să spunem mai informată şi activă urbană şi pătura rurală este ceva ce a lipsit până acum, este elementul de originalitate.

Îi înţeleg şi pe cei care au aşteptări faţă de acest proiect. Cunosc Roşia Montană, unde am fost de mai multe ori. N-a fost niciodată o localitate săracă. În Apuseni nu s-a murit niciodată de foame. Da, acei oameni vor să muncească, dar cu ce preţ? Preţul îl vom plăti cu toţii pentru că va fi afectat patrimoniul, vor exista riscuri pentru sănătate şi pentru mediu. Eu îi înţeleg pe oamenii aceia, dar pâinea pe care vor s-o mănânce de la companie este una foarte amară pentru că presupune o distrugere sistematică atât a patrimoniului cât şi a drepturilor constituţionale ale celorlalţi. Mă refer la partea comunităţii locale din Roşia Montană care rezistă, se opune proiectului şi vrea un viitor alternativ.

Eu cred că există un viitor pentru Roşia Montană mai ales că localitatea a devenit cea mai cunoscută comună din România. Există planuri alternative de dezvoltare socio-economică şi totodată există un impact negativ al proiectului RMGC asupra locurilor de muncă din acea zonă. Se discută despre pierderea a mii de locuri de muncă dacă acest proiect va fi implementat. Dar este important ca o societate întreagă s-a conectat la problemele de acolo iar acum se conectează şi la problema gazelor de şist, la ce se întâmplă în Pungeşti.

Este practic aceeaşi schemă: noi ne mobilizăm ca cetăţeni în solidarizare cu nişte cetăţeni din Pungeşti şi Roşia Montană ale căror drepturi fundamentale sunt încălcate. Problema este însă mai profundă şi e de ordin moral. Trebuie să ne punem întrebarea dacă bunăstarea unei naţiuni se poate construi pe nenorocirea cetăţenilor proprii? Este corect ca pentru ”prosperitatea unei naţiuni” să distrugem afacerile locale, să încălcăm dreptul la proprietate, să afectăm mediul în mod iremediabil, în loc să-i lăsăm pe acei oameni să facă ce vor ei cu propriul pământ? Pun în ghilimele prosperitatea unei naţiuni pentru că nu este vorba despre asta, ci despre profitul unei companii private şi de bugetul unor partide.

Care este profilul protestatarilor care se solidarizează cu cauze precum Roşia Montană? Mainstream-ul i-a etichetat repede ca stângişti, ecologişti, hipsteri…

Nu e aşa. Este o diversitate. Am întâlnit acolo libertarieni, persoane cu credinţe religioase foarte puternice şi mulţi alţii. Această diversitate şi sperie pentru că este o alianţă socială. Unii sunt de dreapta, alţii de stânga. Oameni cu vederi foarte diferite au venit împreună pentru că au găsit un numitor comun: avem partea de contract social care trebuie renegociată.

În primul rând, nu ne dăm în cap. În al doilea rând, guvernul trebuie să apere interesul public, adică drepturile trebuie respectate. Atâta timp cât baza aceasta nu există, orice diferenţiere ideologică, doctrinară, valorică este de fapt irelevantă pentru că n-avem cum să ne conducem societatea. Şi de aceea vin grupuri atât de diverse împreună pentru că problema este structurală.

Credeţi că se va contura/e nevoie de o mişcare politică grass-roots, formată de jos în sus, pe baza actualelor proteste care să se prezinte ca o alternativă la întreaga clasă politică actuală, coruptă şi rău intenţionată, sau este vorba doar despre o mişcare fără lideri de tipul Indignados din Spania care nu-şi propune să devină politică?

Din Spania a apărut Partidul X, care cuprinde şi membri ai Indignaţilor. Nu putem să facem această distincţie şi contrapunere între partid politic şi mişcare de stradă. Revenind la situaţia din România, nu pot să anticipez, dar nu cred că va apărea un partid pentru că există diferenţe foarte mari între oamenii de acolo. Înţeleg că ducem lipsă de speranţă într-o asemenea măsură încât orice mişcare socială nouă trezeşte o aşteptare de partid nou.

Nu cred că va apărea un partid politic, dar ar putea să apară altceva şi anume un mod de a lucra împreună. Când spunem ”Uniţi salvăm” nu este doar un slogan , ci un principiu de organizare socială: suntem diferiţi, ne acceptăm diferenţele, dar din când în când avem capacitatea să avem consens asupra unor bunuri fundamentale.

Se aşteaptă o salvare în sfera politică pentru că există un status-quo, de o culoare politică sau alta, care nu duce nicăieri. E o disperare, un gol pe care cineva îl va umple cândva…

Îl simt şi eu pentru că văd oameni de foarte bună calitate care spun: ”Da, bine, putem să stăm în stradă 5-10 ani, dar atâta timp cât nu ducem lupta pe terenul lor, este degeaba”.

Eu le dau dreptate, dar vreau să întărim strada, nu s-o decredibilizăm. Principiul de organizare al străzii este cel puţin la fel de important ca principiul de organizare politic, competitiv şi pluralist. Mi se pare că avem nevoie de stradă puternică ca oameni şi resurse capabilă să pună presiune pe partidele politice.

Nu cred că va apărea un partid politic, dar ar putea să apară altceva şi anume un mod de a lucra împreună. Când spunem ”Uniţi salvăm” nu este doar un slogan , ci un principiu de organizare socială: suntem diferiţi, ne acceptăm diferenţele, dar din când în când avem capacitatea să avem consens asupra unor bunuri fundamentale. Şi asta noi n-o vedem în politică pentru ca această regulă de bun simţ, minimală nu există acolo. Toţi actorii politici, blamându-i pe ceilalţi, merg mai departe şi atacă democraţia. Lecţia străzii însă e alta. Ne acceptăm diferenţele, suntem plurali, dar luptăm la bază pentru nişte lucruri comune care ţin de viabilitatea statului.

Dar politicienii ignoră protestele sau le discreditează…

Este o represiune soft, fără violenţă, care presupune separarea grupurilor de protestatari de societate în general prin etichetarea lor ca superficiali, hipsteri sau ecologişti, ceea ce ar putea să îndepărteze. A doua tehnică este să insişti asupra diferenţelor dintre protestatari, inerente unei mişcări sociale. Ca urmare, noi trebuie să insistăm asupra lucrurilor comune care ne aduc în stradă. Mişcarea de stradă puternică nu slăbeşte societatea civilă organizată, ci o întăreşte.

De cealaltă parte, partidele politice nu sunt eficiente. Avem de-a face cu nişte clanuri, triburi de oameni la nivel local care-şi schimbă etichetele de partid şi sunt într-o relaţie de dependenţă reciprocă cu elitele centrale. Sunt mai degrabă formaţiuni premoderne, medievale pentru că au exact acelaşi mod de abordare la adresa liderilor şi a cetăţenilor.

În cazul mişcării de protest este vorba despre o activare civică, nu de tip partizan. Nu cred că e nevoie de un partid nou, ci de un alt tip de conducere a partidelor existente. Contează felul în care se finanţează, modul în care sunt selectaţi candidaţii. Nu cred că un partid nou ar putea să rezolve această problemă structurală. Eu sper ca în interiorul acestor partide să se activeze nişte nuclee de experţi, de tineri. Dacă nu se activează aceste nuclee, mişcarea de stradă nu are un impact foarte mare. Ea este un semnal. Suntem în stradă şi încercăm să impunem o agendă. Dacă aceasta nu e preluată, inclusiv la nivel local, semnalul se pierde.

Claudiu Crăciun este lector universitar la catedra de ştiinţe politice şi studii europene a Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative (SNSPA).

Urmează partea a doua a interviului : Paralele între Piaţa Universităţii/protestele Roşia Montană şi Piaţa Taksim/Gezi Park din Istanbul şi despre eficienţa marşurilor duminicale