Cireşele - remedii naturiste din timpuri străvechi

Cireşii sunt printre primii pomi fructiferi ce ne încântă primăvara cu frumuseţea şi parfumul florilor. Cireşele ajung la maturitate la începutul lunii mai, sezonul lor ţinând câteva săptămâni bune, timp în care ne putem bucura de fructele lor delicioase, de culoarea rubinului.

Cireşele şi vişinele sunt o sursă abundentă de sănătate, fiind folosite din vremuri antice şi până în prezent într-o multitudine de variante: ca aliment, în bucătărie, în diferite reţete gastronomice, la tratarea pe cale naturală a diferitelor boli sau pentru înfrumuseţare.

Scurt istoric

Cireşele sunt unele dintre cele mai vechi fructe cultivate în lume, cultivarea lor datează din anul 300 î.Hr. şi chiar mai departe. Încă din antichitate, cireşele au câştigat un loc de cinste pe mesele romanilor, grecilor, cât şi a nobililor chinezi.

Cireşul, denumit în latină Prunus avium, este originar din zonele temperate din Europa de Est şi Asia de Vest, provenind din cireşele sălbatice indigene din regiunea Munţilor Caucaz, ce se află între Marea Neagră şi Marea Caspică; în partea sudică, acum Azerbaidjan, precum şi în nordul Turciei şi al Iranului.

Vişinul este considerat a fi un hibrid între cireşul cultivat şi un anume tip de cireş sălbatic ce a crescut în partea de est şi centrală a Europei.

Scriitorul grec Theophrastus descrie cireşul în scrierile sale, dar istoricii de la Oxford menţionează faptul că cireşele dulci şi acre au fost cultivate cu mult înainte de această dată. Meritul pentru domesticirea şi cultivarea fructelor şi legumelor este adesea atribuit grecilor. Cultivarea cireşului nu este o excepţie, deşi cireşele sălbatice au fost din abundenţă cu mult înainte ca horticultorii să aibă interes în creşterea lor.

Pliniu cel Bătrân, autorul grec al unui compendiu de ştiinţe naturale, a descris opt soiuri diferite de cireşe cultivate în Italia, şi a observat că romanii au contribuit mult la răspândirea culturilor de cireş în părţile de vest şi de nord ale Europei, incluzând Marea Britanie.

Pe la 1600, odată cu colonizarea Americii, cireşul a fost climatizat si pe continentul nord american, în special în zona Marilor Lacuri.

Proprietăţi:

Printre principalii constituenţi aflaţi în compoziţia cireşelelor putem enumera: vitamine: A, B, C, minerale: fier, calciu, fosfor, clor, sulf, magneziu, potasiu, oligoelemente: zinc, cupru, mangan, cobalt; zahăr: levuloza (asimilat de către diabetici).

Proprietăţi: depurativ puternic, răcoritor, detoxifiant, remineralizant, energetizant fizic şi psihic, antiinfecţios, măreşte reacţiile naturale de apărare, sedativ al sistemului nervos, reglementator hepatic şi gastric, regenerator al ţesuturilor, diuretic, antireumatismal, antiartritic, laxativ, ajutând şi la eliminarea viermilor intestinali şi paraziţilor.

Indicaţii:

În medicina populară, cireşele sunt indicate în: arteroscleroza, obezitate, demineralizare, întârzieri de creştere, litiaze (urinară şi biliară), fermentaţii intestinale, constipaţie, hepatism, gută, artritism, cât şi pentru prevenirea îmbătrânirii.

Una sau două zile de cură de cireşe (exclusivă), constituie o excelentă depuraţie organică, înlesnind eliminarea deşeurilor şi a toxinelor. Se poate face o cură de zeamă de cireşe.

Cireşele ar trebui să fie consumate atunci când sunt în sezon, deoarece sunt bogate în substanţe numite proantocianidine, care ajută la neutralizarea acidului uric şi reduce inflamaţia, care este caracteristică în gută. Consumând zilnic o jumătate de kilogram de cireşe sau echivalentul în suc de cireşe puteţi opri atacurile de gută.

Unul din remediile naturale pentru tratamentul artritei este introducerea cireşelor şi sucului de cireşe (proaspete sau conservate), în rutina de zi cu zi. Acestea ar trebui consumate în mod constant timp de cel puţin de 30 de zile, înainte ca ameliorarea de durată şi permanentă să fie simţită.

În medicina tradiţională, codiţele de cireş sau vişin sunt folosite din timpuri străvechi pentru proprietăţile lor diuretice şi astringente, fiind prescrise pentru cistită, nefrită, retenţie urinară, dar şi pentru probleme artritice, în special guta dar şi împotriva celulitei.

Uleiul extras din miezul sâmburelui pare a fi activ împotriva reumatismului, a negilor şi a petelor cutanate.

Sâmburii de cireş conţin acid cianhidric, fiind considerată o otravă volatilă. În doze mici, sâmburii de cireşe au fost folosiţi la tratarea diferitelor disconforturi, inclusiv dureri în piept, stomac şi spasme intestinale, iritaţia gâtului şi chiar dureri de naştere.
Se spune că şase boabe de cireşe pe zi pot preveni formarea pietrelor la rinichi.

Pentru un ten elastic şi catifelat, se prepară măşti din cireşe. Plasturi de cireşe strivite pe frunte sunt indicate contra migrenelor, iar cele aplicate pe faţă şi pe gât ajută la îngrijirea pielii, fiind un tonifiant al tegumentelor obosite.

Pentru diseptici, organismele delicate, bătrâni, copii, cireaşa fiartă (în compoturi, în dulceţuri) este mai indicată decât fructul crud.