Ce a obţinut România la summitul NATO

Un aspect cheie al întăririi securităţii flancului estic al NATO era principiul proporţionalităţii, adică al echilibrului dintre partea nordică a acestuia – statele baltice şi Polonia – şi cea sudică, formată din România, Bulgaria şi Turcia. La prima vedere, ţara noastră urma sa obţină garanţii de securitate mai importante. O brigadă românească de până la 5.000 de militari urma sa fie transformată într-una multinaţională, majoritatea soldaţilor fiind însă români. În schimb, în Estonia, Lituania, Letonia şi Polonia urmează să fie staţionat în regim de rotaţie câte un batalion NATO, format din 1.000 de soldaţi, care se ştie deja că vor veni din Germania, SUA, Marea Britanie şi Canada.

Trecând peste faptul că un studiu RAND Corporationsusţinea că ar fi fost nevoie de 7 brigăzi pentru a descuraja cu adevărat o agresiune rusească în ţările baltice şi Polonia, nu putem să nu observăm că în timp ce în cazul părţii nordice a flancului estic este clar care ţări vor trimite soldaţi, în cazul României avem deocamdată doar promisiunea Bulgariei că va trimite maxim 400 de oameni, iar alte ţări nu s-au grăbit să facă declaraţii în acest sens. Preşedintele Iohannis a susţinut că la această brigadă şi-ar fi anunţat contribuţia Polonia, cu o companie şi Bulgaria cu un batalion. Vom vedea ce se confirmă. Deocamdată secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, spunea că este vorba despre o brigadă româno-bulgară.

Un sprijin mult mai palpabil pentru România ar putea fi considerată decizia NATO de a lua în gestiune scutul american anti-rachetă de la Deveselu, în contextul în care unele ţări precum Franţa şi Germania se opuneau acesteia pentru a nu irita Rusia, care nu acceptă că acesta are o funcţie strict defensivă. Într-adevăr acum scutul anti-rachetă este operaţionalizat şi ”devine bază NATO, iar prezenţa americană de acolo este singura prezenţă americană permanentă de pe tot flancul estic”, aşa cum spunea preşedintele Iohannis.

Pe de altă parte, România a repetat obsesiv în ultima vreme importanţa sporită pe care NATO ar trebui s-o acorde securităţii regiunii Mării Negre şi asta pe bună dreptate. Până la urmă militarizarea Crimeei şi transformarea ei într-o umbrelă anti-acces şi investiţiile ruseşti mari în forţele maritime au schimbat echilibrul de forţe în regiune, transformând cu adevărat Marea Neagră în lac rusesc. Chiar şi Turcia, deşi îngrijorată de aceste evoluţii, caută acum să acomodeze Rusia. După ce Erdogan a cerut scuze pentru doborârea avionului militar rus, iar relaţiile diplomatice şi economice dintre cele două puteri au fost reluate, România va fi tot mai izolată şi expusă pe partea sudică a flancului estic.

Flota scufundată

Iniţiativă flotei comune sub egida NATO la Marea Neagră, propusă de ţara noastră, a fost şi ea o idee bună, dar prost realizată. Înainte de a face publică ideea, Bucureştiul ar fi trebuit să se asigure de sprijinul Bulgariei şi Turciei, pentru a nu se face de râs. Preşedintele Iohannis a fost luat prin surprindere de reacţia de respingere a bulgarilor, de răzgândirea acestora şi pentru ca să iasă din poziţia stânjenitoare a spus că ”flota comună NATO este o prostie”, că nu era vorba despre asta, ci doar despre exerciţii. Nu, flota nu este o prostie pentru că Marea Neagră nu mai este singurul nostru prieten, cum se spunea la un moment dat, iar garanţiile de securitate obţinute prin cooperarea cu o forţe maritime net superioare precum cele turce sunt esenţiale pentru a contrabalansa cât de cât capacităţile ruseşti.

Un analist bulgar, Zlatogor Minchev, îmi explica în cadrul unui interviu acordat Epoch Times cum premierul bulgar Boiko Borisov a fost obligat de presiunile ruseşti să respingă flota comună la Marea Neagră sub egida NATO, propusă de România. Expertul a subliniat că Moscova tocmai făcuse Sofiei o ofertă de construire a unei noi conducte de gaz, un fel de replică la South Stream. În plus, anul acesta sunt alegeri prezidenţiale în Bulgaria şi trebuie să facă un fel de balans între populaţia pro- şi anti-NATO. Nu trebuie să uităm nici că Bulgaria trebuie să plătească acum despăgubiri mari Rusiei pentru nerealizarea unei noi centrale nucleare de la Belene şi că ţara este total dependentă energetic de Moscova.

Menţionarea iniţiativei României la Marea Neagră în comunicatul final al summitului nu este un mare succes în sine. NATO arată că ”opţiunile pentru o prezenţă aeriană şi maritimă întărită a NATO vor fi evaluate”, fără a indica vreun termen anume.

Aici se vede şi diferenţa dintre politica externă a României şi cea a Poloniei, de pildă. Polonezii au în primul rând think-tank-uri influenţe care furnizează decidenţilor expertiză de calitate pe toată regiunea, de care aceştia şi ţin cont. Ei ştiu la ce să se aştepte, nu sunt surprinşi de declaraţii precum cea a lui Borisov. În plus, balticii şi Polonia au făcut un lobby neobosit pe lângă NATO pe o perioadă lungă de timp pentru staţionarea de trupe pe teritoriul lor şi garanţii de securitate palpabile şi au demonstrat prin creşterea cheltuielilor de apărare că sunt capabili să-şi asume şi responsabilitatea pentru propria apărare. Cu alte cuvinte, au demonstrat credibilitate. România în schimb se laudă cu acordul de a aloca 2% din PIB pentru apărare, deşi acest lucru încă nu s-a produs.

În plus, ţara noastră nici nu a ştiut ce să ceară NATO, ce voia să obţină de la summitul de la Varşovia. ”Nu ştim care au fost obiectivele României, ca să apreciem dacă a fost sau n-a fost un succes. Cel mai adesea demnitarii români s-au contrazis, atunci când nu s-au bâlbâit. Deci, greu de spus ce a fost summitul de la Varşovia, din perspectiva României”, a explicat Armand Goşu, expert în spaţiul post-sovietic, pentru Epoch Times.

În loc să vorbească la modul general despre importanţa Mării Negre pentru Alianţă, autorităţile de la Bucureşti trebuiau să vină cu iniţiative regionale concrete şi să caute sprijin pentru ele, în relaţia cu Bulgaria, cu Turcia, cu Polonia, dar şi cu SUA. Iniţiativa flotei comune la Marea Neagră, o idee bună în sine, a fost promovată prea puţin timp în relaţia cu partenerii pentru ca să intre cu şanse reale pe agenda NATO. România a aruncat ideea pe piaţă şi a testat reacţia celorlalţi, dar fără să ştie exact ce vrea să obţină şi fără să aştepte rezultate.

În loc de proactivitate, ea a arătat din nou o politică externă reactivă. Ne-am dus la Varşovia să beneficiem de un context favorabil – flancul estic primeşte garanţii de securitate mai solide – şi într-adevăr beneficiam, dar fără să avem nişte obiective clare, dincolo de menţionarea importanţei securităţii în regiunea Mării Negre în declaraţia finală şi substanţializarea planului de contingenţă, adică cine cum răspunde în cazul în care România ar fi atacată, care fusese deja decisă la summitul din Ţara Galilor.

Menţionarea iniţiativei României la Marea Neagră în comunicatul final al summitului nu este un mare succes în sine. NATO arată că ”opţiunile pentru o prezenţă aeriană şi maritimă întărită a NATO vor fi evaluate”, fără a se indica vreun termen anume. Turcia se mai gândeşte încă dacă va participa la aceasta, iar premierul bulgar propune demilitarizarea Mării Negre. Nu prea sunt premise încurajatoare pentru un succes al iniţiativei româneşti la Marea Neagră.