68 de ani de când Securitatea a înăbuşit cu brutalitate cea mai mare revoltă a studenţilor din România comunistă
Marţi, 5 noiembrie, s-au împlinit 68 de ani de la ziua în care Securitatea comunistă a înăbuşit manifestaţia studenţilor români de solidarizare cu Revoluţia din Ungaria. Printre cei ce au fost implicaţi în represiunea studenţilor a fost şi Nicolae Ceauşescu, cizmarul devenit ulterior preşedintele dictator al unei Românii ţinute în beznă şi frică.
Aşa cum avea să o facă mai târziu şi cu greva minerilor din Valea Jiului, precum şi cu revolta muncitorilor din Braşov, Securitatea comunistă a acţionat brutal pentru a stinge speranţa de schimbare şi a zdrobi orice împotrivire faţă de tăvălugul comunist. Mulţi dintre studenţi care au participat la mişcarea de revoltă din acele zile, printre care nume cunoscute ca Nicolae Labiş, Ioan Holender sau Paul Goma, şi-au văzut cariera distrusă sau, numai după o lungă perioadă, au reuşit să găsească alte modalităţi de a se realiza. Majoritatea au făcut ani grei de închisoare în temniţele comuniste iar alţii au fost deportaţi cu domiciliu forţat în Bărăgan.
În unele cazuri, condamnările au fost moderate pentru a evita inflamarea mediului studenţesc, însă studenţii consideraţi instigatori principali au primit pedepse aspre, inclusiv până la 18 ani de muncă silnică. Interogatoriile de la Securitate au fost extrem de dure iar campania de exmatriculare a afectat mii de studenţi. În plus, controlul partidului şi al Securităţii asupra mediilor universitare s-a intensificat pentru a descuraja orice altă revoltă viitoare.
Anul 1956, începutul mişcării de rezistenţă anticomunistă
În toamna anului 1956, România a fost martora unei mişcări de rezistenţă anticomunistă, declanşată de studenţi. Asemenea altor ţări din Blocul de Est, în special Polonia şi Ungaria, şi România experimenta o stare de nemulţumire crescândă faţă de regimul totalitar susţinut de Uniunea Sovietică. Revoltele studenţeşti din Timişoara, Cluj, Bucureşti, Iaşi şi Târgu Mureş au reprezentat unul dintre cele mai curajoase acte de opoziţie din perioada comunistă românească, dar şi o expresie a dorinţei tinerilor pentru schimbare.
Cea mai organizată mişcare studenţească a fost la Timişoara, unde au fost efectuate 2.000 arestări. Dar şi la Bucureşti şi Cluj s-au constituit grupuri, care au încercat o solidarizare cu mişcarea anticomunistă din Ungaria. Reacţia autorităţilor a fost imediată – arestarea studenţilor, suspendarea cursurilor, epurarea unor profesori, înfiinţarea unor asociaţii studenţeşti care să supravegheze activităţile studenţilor. Arestările şi exmatriculările vor continua până în 1959, scrie Rador.
Contextul Internaţional
Evenimentele din Polonia şi Ungaria au avut o influenţă profundă asupra studenţilor români. În Polonia, schimbările s-au concretizat prin înlocuirea liderilor controlaţi de Moscova cu cei favorizaţi de populaţie. În Ungaria, revolta studenţilor a dus la o mişcare de masă împotriva guvernului comunist, culminând cu proteste masive şi o intervenţie sovietică sângeroasă.
Inspirat de aceste evenimente, nucleul mişcării studenţeşti din România s-a consolidat în marile centre universitare. Studenţii au evitat constituirea unor comitete formale, din cauza fricii de repercusiuni din partea omniprezentei Securităţi, optând pentru grupuri de acţiune mai mici, autonome în fiecare facultate. Facultăţile cele mai active au fost Ştiinţele Juridice, Filologia, Teatrul, Medicina şi Arhitectura, în timp ce instituţiile tehnice şi economice au fost mai rezervate.
Reprimarea Mişcării Studenţeşti
Pe 27 octombrie, la Timişoara, s-a desfăşurat prima mare adunare anticomunistă, la care peste 3.000 de studenţi au ridicat cerinţe ferme. Ei le-au transmis lui Ilie Verdet şi Petre Lupu, liderii trimişi de guvernul comunist de la Bucureşti, că nu mai vor trupe ruseşti în ţară, au cerut oprirea colectivizării forţate, scoaterea limbii ruse şi a orelor de marxism din programă, încetarea sărăcirii populaţiei, dar şi folosirea deţinuţilor politic la munci silnice.
Mulţi studenţi au strigat ”Afară cu ruşii din ţară„ şi „Vrem libertate”. Studenţii ameninţau cu revolte şi grevă generală.
Când oficialii comunişti au promis că vor transmite cererile la Bucureşti, adunarea s-a încheiat. A fost chemată Armata, iar toţi studenţii aflaţi în cantină au fost încercuiţi cu trupe.
Peste 2.000 de studenţi au fost anchetaţi, arestaţi sau exmatriculaţi. Circa 900 dintre cei 2.000 de studenţi arestaţi au fost supuşi anchetelor Securităţii. Această acţiune dură a fost orchestrată de un comandament de criză al Partidului Muncitoresc Român, condus de Emil Bodnăraş, Nicolae Ceauşescu, Alexandru Drăghici şi Leontin Sălăjan, autorizat să reprime revolta prin orice mijloace, inclusiv declararea stării de urgenţă şi folosirea armelor.
În Bucureşti, protestele au început prin manifestări spontane şi solicitări directe către autorităţile de partid, dar erau sabotate de liderii organizaţiei de tineret, UTM, care erau tot mai des alungaţi din sălile de dezbateri de studenţi.
O primă manifestare a avut loc în rândul studenţilor de la Facultatea de Filologie, care l-au invitat pe Iosif Chişinevschi, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, să răspundă unei liste de întrebări formulate de toţi studenţii. Alegerea lui Chişinevschi ca interlocutor nu s-a bazat doar pe funcţia sa guvernamentală. Spre deosebire de alte ţări comuniste din Europa de Est, în România nu au avut loc schimbări semnificative în conducerea Partidului Comunist după moartea lui Stalin. Gheorghe Gheorghiu-Dej continua să conducă ţara prin metode autoritare. Totuşi, s-a aflat că la Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din martie 1956, Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi s-au opus lui Gheorghiu-Dej, pledând pentru o liberalizare în stilul iniţiat de Hruşciov – propunere pe care Gheorghiu-Dej a respins-o categoric. Prin urmare, pentru unii studenţi, Chişinevschi, care susţinuse o oarecare deschidere, părea un interlocutor mai receptiv decât alţi lideri comunişti.
Întrebările puse au îmbrăcat mai mult forma unor proteste care, măcar aparent, nu ridicau probleme de ordin ideologic. Dintre aceste întrebări se pot menţiona:
Dacă regimurile din cele două ţări sunt identice şi internaţionalismul comunist este acceptat, de ce nu este retrocedată Basarabia, din moment ce această provincie este românească din punct de vedere istoric?
De ce ţăranii sunt nevoiţi să facă coşciuge pentru copii din ulucele de la garduri când România are o producţie însemnată de lemn?
De ce se vinde pâinea pe cartelă într-o ţară agricolă?
De ce se cumpără vin artificial din Bulgaria?
De ce nu există peşte pe piaţă?
De ce se vând Vietnamului contoare electrice la un preţ care nu acoperă nici măcar costul lăzilor de ambalaj?
De ce se furnizează gaz metan Ungariei doar contra unor proiecte pentru uzine de prelucrare a gazului metan?
După cum era de aşteptat, Iosif Chişinevschi, ca alţi conducători comunişti din guvern, nu a dat curs invitaţiei.
5 Noiembrie - Revolta studenţilor înăbuşită în faşă
La 5 noiembrie, studenţii s-au adunat în Piaţa Universităţii, dornici să stabilească un precedent pentru drepturi democratice şi să atragă sprijinul populaţiei. Totuşi, autorităţile, bine informate şi pregătite, au intervenit prompt. În noaptea de 4 spre 5 noiembrie, trupele Ministerului de Interne au ocupat Piaţa Universităţii. Circulaţia a fost complet blocată, iar pe carosabilul din faţa Universităţii erau amplasate camioane cu soldaţi înarmaţi, gata de intervenţie, aşezaţi pe bănci în vehicule. Alte forţe de intervenţie se găseau în clădirea Universităţii şi în alte imobile din zonă. Cei care doreau să participe la manifestaţie şi-au dat seama de situaţie imediat ce au intrat în piaţa, dar totuşi au continuat. Ce nu ştiau era că la intrările în piaţa se aflau membri de partid din diferite facultăţi, care notau numele tuturor celor care treceau prin zonă.
Mulţi dintre studenţi au fost reţinuţi, anchetaţi şi chiar trimişi în judecată, unii fiind exmatriculaţi, alţii urmăriţi şi marginalizaţi pe termen lung.
„Arestările operate de Securitate în zilele anterioare şi chiar în dimineaţa zilei de 5 noiembrie, împânzirea pieţei cu trupe de intervenţie şi lipsa unui lider care să aibă curajul de a ieşi în faţă au dus la eşecul protestului. Începând cu aceeaşi seară, autorităţile au trecut la arestarea a zeci de studenţi de la Medicină, Filologie, Drept, Politehnică, Arhitectură, Teatru, unii fiind reţinuţi pentru câteva zile, pentru alţii întocmindu-se actele de trimitere în judecată”, se prezintă în raportul Tismăneanu, citat de Adevărul.
Reprimarea brutală a mişcărilor studenţeşti a avut consecinţe devastatoare asupra viitorului tinerilor implicaţi. Campania de exmatriculări şi eliminarea din facultăţi a „elementelor reacţionare” a marcat o întreagă generaţie, iar supravieţuitorii au rămas urmăriţi, anchetaţi şi izolaţi social. Liderii studenţilor din Timişoara au fost condamnaţi la ani grei de muncă silnică, iar cei din alte oraşe mari, precum Bucureşti, au fost supuşi presiunilor şi interogărilor sistematice.
Deşi mişcările studenţeşti nu au reuşit să destabilizeze regimul, ele au demonstrat existenţa unui curent anticomunist în România şi au menţinut vie speranţa de schimbare.
