23 august 1944 - o lovitură de stat care a dus la ocuparea şi comunizarea României

23 august 1944. Se împlinesc 71 de ani de la un act politic atât de controversat încât pasiunile continuă să funcţioneze în analiza lui iar istoricii nu se pot pune de acord. Un lucru este însă clar: este vorba despre o lovitură de stat, chiar dacă ea s-a făcut sub patronajul şefului statului, care era Regele Mihai. Avem câteva certitudini. Prima este că războiul era deja virtual pierdut de către puterile Axei, la nivel european şi mondial. A doua este că situaţia României în acel moment era critică. Sovieticii rupseseră frontul în Moldova şi rezistenţa care li se opunea era slabă şi ineficientă. Este evident că ceva trebuia făcut.

Din cauza unei politici externe greşite duse în anii '30 de către regele Carol al II-lea împreună cu aproape întreaga clasă politică de atunci, România fusese sfârtecată în 1940. În acel moment, soluţia aderării la Pactul Tripartit fusese aleasă ca răul cel mai mic şi singura posibilitate de a ne salva hotarele care ne mai rămăseseră şi fiinţa statală.

Intrarea în războiul antisovietic, un an mai târziu, s-a făcut pentru recuperarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Trecerea Nistrului, deşi criticată de unele voci, se înscria în mersul războiului, care trebuie dus până la înfrângerea completă a adversarului (aşa cum şi Aliaţii au mers în 1945 până la Berlin şi nu s-au oprit la frontiera Germaniei). Şi aici este o discuţie foarte lungă în care nu aş vrea să intru. Cert este că România a mizat pe cartea germană şi în august 1944 războiul era deja pierdut.

Modul în care a fost făcută însă lovitura de stat, de către Majestatea Sa Regele cu concursul generalilor Aldea, Sănătescu, a mai tinerilor Grigore Niculescu-Buzeşti, Mircea Ionniţiu şi alţii, s-a dovedit dezastruos întrucât nu primise de fapt niciun fel de garanţie din partea sovieticilor, care considerau în continuare armata română – care încetase lupta! – ca inamică şi luau prizonieri. Aşa se face că un număr impresionant de militari români au ajuns în prizonierat după 23 august 1944, şi cred că cei care laudă acest act ar trebui să se gândească la toate aceste destine frânte.

În Convorbiri cu Mircea Ciobanu (1992) regele Mihai afirmă, cu candoare: „Armata română a primit ordin să înceteze imediat ostilităţile pe frontul de est. Din păcate sovieticii nu s-au purtat cavalereşte. Trupele româneşti care se aflau în contact imediat cu ei au fost tratate ca prizoniere” (p. 32). Să înţelegem deci că Majestatea Sa, în 1944, ordona Armatei Române, aflate în încleştare pe viaţă şi pe moarte cu inamicul, să înceteze lupta, şi aceasta, bazându-se pe cavalerismul lui Stalin şi al Armatei Roşii…

Sovieticii au admis semnarea armistiţiului abia pe 12 septembrie. Ori se ştie că un armistiţiu întâi se negociază, se semnează şi abia apoi se pune în operă.

S-ar fi putut face altfel armistiţiul? De către Mareşalul însuşi? Se ştie că el se gândea la acest lucru, dar pentru aceasta avea nevoie de stabilizarea frontului, un armistiţiu neputându-se negocia post-factum, în debandada şi dezolarea unei armate care nu mai luptă.

O afirmaţie deosebit de interesantă şi importantă pentru a vedea gândirea Conducătorului Statului în acea situaţie dramatică este cea pe care a făcut-o în Consiliul de Miniştri din 14 aprilie 1944, când preconiza rezistenţă:

"Eu ţin frontul unde este. Eu nu sunt Dumnezeu. Din ce văd, din datele pe care le posed, pot să afirm că ţin frontul acolo. Mai mult decât atât nu pot afirma. Dacă se va întâmpla altfel, vor interveni imponderabile şi n-am ce să fac. Eu nu sunt în situaţia în care s-a găsit frontul german, care avea un soldat aici şi unul acolo. Noi suntem aici într-un front ca la Mărăşeşti. Mărăşeştii au ţinut. Dacă nu va ţine al doilea Mărăşeşti, n-am ce să fac (Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri. Guvernarea Ion Antonescu, Arhivele Naţionale, 2007, Vol X, p. 444). Mai târziu, la proces, întrebat despre intenţiile sale de a încheia un armistiţiu cu sovieticii, Antonescu va spune: „Orice armistiţiu şi orice situaţiune se tratează cu un front stabil (Ibidem, vol XI, p. 517).

În lucrarea mea despre celebrul pilot de vânătoare Dan Vizanty (2010) am spus că momentul 23 august 1944 reprezintă o cotitură în istoria noastră contemporană iar consecinţele sale au fost departe de ceea ce prevăzuseră iniţiatorii săi, încetarea unilaterală a războiului cu URSS, deschizând cale liberă Armatei Roşii spre ocuparea şi comunizarea României pentru jumătate de secol. Deşi în prefaţa cărţii, distinsul istoric Neagu Djuvara polemizează cu mine contrazicându-mă în privinţa afirmaţiei de mai sus, eu o menţin. Au fost state care, confruntate şi ele cu colosul sovietic, au ales alte soluţii. Mă gândesc la Polonia, care în 1939 a preferat să lupte fără nicio şansă şi să dispară ca stat, sau la Finlanda, care şi-a negociat altfel destinul la ieşirea din război.

Cât despre eleganţa gestului Majestăţii Sale, a modului în care a fost tratat cel răsturnat de la putere, mă voi mărgini să redau cuvintele lui N. Steinhardt din al său celebru Jurnal al fericirii:

„Şi, orice ar fi fost, regele Mihai putea, trebuia să-l înlăture pe Antonescu de la putere, la nevoie să-l aresteze – deşi soluţia expedierii în străinătate cu un avion ar fi fost mai nobilă – dar nu să-l predea unui particular, Bodnăraş, ca să fie dus în casa acestuia, mai rău ca debitorii insolvabili în vechiul drept roman. Putea să-l ţină sub stare de arest în cuprinsul palatului, să-i ceară să se sinucidă – şi e de recunoscut că a fost vina lui Antonescu de a fi confundat onoarea lui de om cu dreptul la viaţă al naţiunii (…) – dar pentru nimic în lume să nu se fi învoit să fie dus la un particular acasă şi predat unei puteri străine. Gestul regal, adică mai bine zis al sfătuitorului tronului, nu are nici o scuză”.

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.