20 de milioane de autori în căutarea unui personaj politic

De 22 de ani ne lăsăm invadaţi de un personaj care reclamă dreptul de a locui în spaţiul nostru vital: personajul politic. Ne ia cu asalt viaţa, intimitatea, gândurile, realitatea şi ne introduce în realitatea lui: circul politic. Dacă am fi într-o altă ţară realitatea s-ar numi ”viaţa politică”. Dar trăim în România, unde termenul de ”viaţă politică” este un eufemism, iar ”circ politic” este un descriptor mai real.

Inevitabil, personajul politic urcă şi coboară întreaga scară a emoţiilor noastre, lăsându-ne în final să oscilăm între frustrare şi dezamăgire.

De 22 de ani, el îşi urmează nestingherit acelaşi comportament ritualic. Se scandalizează pe adversarul său, contraatacă în văzul tuturor camerelor de luat vederi şi în umbra tuturor microfoanelor de ştiri, ţipă prin parlament sau presă plin de indignare faţă de adversarul său. În campanii, promite orice.

Partea pe care o urâm este că orice ar face, noi nu contăm. Partea care ne place este că în tot ceea ce spune doar noi suntem cei care contăm. Nu că l-am crede. Dar ne flatează totuşi, în rolul de spectatori pe care singuri ni l-am ales, impresia de comunicare. De dialog. Ele, personajele politice, intangibile de altfel, atunci când se răfuiesc par că ni se adresează nouă. De fapt chiar ni se adresează. Ca unui terţ, ca unui martor mut, de care au nevoie să creeze anumite scenarii. Ca unui interlocutor fictiv.

De fapt mai contăm şi la număr, în matematica lor electorală. În momentele electorale devenim chiar un interlocutor real. Atunci chiar par că muncesc pentru noi. Ţin discursuri pe care chiar ni le adresează, cu miza de a deveni credibili. Vin printre noi, ne privesc în ochi uneori, ne mai strâng mâna. Uneori ne mai aud, ne mai dau şi răspunsuri. Nu tocmai pe subiect şi nu tocmai la întrebările pe care le-am pus. Dar cât de pretenţioşi putem fi, dacă tot nu facem şi noi ceva să devenim mai reali? Să semănăm eventual cu o societate care, dacă tot munceşte vrea şi ea să se şi bucure de roadele muncii ei, de drepturile ei, dacă tot îşi desemnează nişte reprezentanţi, să se simtă reprezentată de aceştia.

Dar nu, în ochii lor rămânem nişte personaje. Nu co-autorii unei societăţi civile cu drepturi şi dialoguri, cu răspunsuri şi întrebări la care să existe feed-back reciproc.

Campaniile trec, trec şi votările, iar liniştea se aşterne. Nu e vorba de acea linişte de lucru, creatoare şi stimulativă. E o lipsă. Lipsa comunicării, a interesului comun. Lucrurile care ne despart sunt mai mari, mai multe decât cele care ne apropie, se vede treaba. Tocmai când credeam că stabilisem o punte, o legătură, o strângere de mână... revenim la realitate. Fiecare la locurile lui iniţiale: ei în turnul lor de fildeş de unde îşi comandă ”afacerile”, noi în faţa televizoarelor, ca orice spectator mut. Ca orice primitori de mesaje unilaterale. Ca orice masă de manevră.

De 22 de ani ne-am obişnuit să alegem răul cel mai mic. Nu ne-am implicat niciodată să-i susţinem pe cei care pot să facă ceva din ce promit şi să-i respingem imediat - nu după trei ani sau zece - pe cei care ne înşeală. Ne-am lăsat cumpăraţi cu vorbe, cu promisiuni, cu pomeni electorale, cu bonusuri, cu funcţii. Am acceptat compromisuri spre binele propriu şi spre răul general. Am aşteptat ca răul să devină bine într-o zi, dar n-am făcut nimic pentru asta. În final am ajuns complici la o realitate care ne distruge. Iar când ceasul dreptăţii îi ajunge pe câte unul din vârfurile puterii, trebuie să îndurăm spectacole jalnice, înscenări ieftine, motivaţii ce ne lezează inteligenţa şi ne obosesc speranţele.

Cel mai rău e că nu am învăţat nimic din asta. De fiecare dată când vine rândul să ne alegem conducătorii ne trezim strânşi cu uşa între două variante (de fiecare dată se ajunge doar la două), care în raport cu aşteptările şi standardele decenţei (nu spun ale lumii civilizate), sunt inadecvate amândouă.

Pe termen lung avem o singură şansă: să ne creştem copiii să fie altruişti, să-i educăm să le pese de ceilalţi, iar în tot ceea ce fac să ţină cont de ceilalţi.

Dar, poate învăţăm de acum înainte? Situaţia a escaladat anul acesta. (S-or fi plictisit şi ei? Sau cei care fac jocurile mai mari? Vor alte personaje în aceeaşi piesă?). Se schimbă guverne, cad preşedinţi, se cumpără între ei, cumpără agitatori, calcă peste legi dar dau ordonanţe, mută instituţii, demit oameni ca să pară legali, vor puterea totală dar ne mint că pentru binele nostru fac ceea ce fac.

Poate ar fi timpul să ieşim din starea de spectatori. Să gândim cu mintea proprie şi să căutăm soluţii.

Iar pe termen lung să gândim ca nişte fiinţe umane care vor ceva mai bun pentru copiii lor. Pe termen lung avem o singură şansă: o generaţie responsabilă. Să ne educăm copiii să le pese de ceilalţi, să-i creştem responsabili pentru faptele lor, iar în tot ceea ce fac să ţină cont de ceilalţi.

Niciodată egoiştii n-au făcut lumea mai bună. Nici măcar ei nu au fost fericiţi. Dar întotdeauna cei cărora le-a păsat de ceilalţi, cei care au dezvoltat ceva care să folosească şi altora, nu doar lor, au avut doar de câştigat pentru că s-au bucurat şi ei de roadele muncii lor. Ei sunt cei care fac lumea să meargă.

Aşa şi cu conducătorii. Conducătorii care îşi ajută poporul să prospere, indiferent cât de greu ar fi acest lucru, vor fi binecuvântaţi de două ori. Binele făcut se întoarce întotdeauna. Ca şi răul.

Vrem schimbarea clasei politice. La mitingurile şi protestele din ultima vreme cerem asta. Cui o cerem? Cine e dispus s-o facă? Poate vrem noi? Să fim noi autorii care să facă să se întâmple, nu doar personajele cărora să li se întâmple. Să devenim autorii propriei noastre vieţi. Să părăsim paradigma ”să facă altul”. Atunci, personajul politic nu ne-ar mai consuma vieţile, minţile şi energia, ar deveni co-autor. Viaţa ar fi şi pentru el mai frumoasă.

Asta înseamnă responsabilitate. Şi bunăvoinţă faţă de noi înşine dar şi altruism. Copiii noştri ne-ar fi recunoscători pentru asta, pentru ca ei ar fi implicit nişte oameni mai buni.