Vizita lui Iohannis în Germania şi axa Bucureşti-Berlin-Washington

Alegerea lui Klaus Iohannis ca preşedinte al României a deschis o fereastră de oportunitate importantă în relaţiile dintre România şi Germania, atât din punct de vedere politic, cât şi economic. Acum este rândul Germaniei de a livra mai mult decât un sprijin declarativ în subiecte precum aderarea la Schengen şi al României de a lua locul Ungariei ca principal aliat al Germaniei în Est, fără să se plaseze pe axe inexistente precum cea propusă de viitorul şef al SRI, Eduard Hellvig.

În conferinţa de presă comună, noul preşedinte al României a vorbit despre creşterea schimburilor economice dintre cele două ţări şi despre interesul României de a atrage şi mai mulţi investitori germani. În prezent, Germania este principalul partener comercial al României, schimburile de mărfuri dintre cele două ţări ridicându-se la 20 de miliarde de euro, adică 19% din comerţul României, în 2013.

Iohannis, predicatorul României lucrului bine făcut, în care munca şi oamenii sunt respectaţi, încearcă o transformare a României după model german. El le-a propus implicit companiilor germane să vină în număr cât mai mare să investească în România, să creeze locuri de muncă, ceea ce ar fi în beneficiul României pentru că ar creşte nivelul de trai şi s-ar reduce şi numărul românilor care pleacă în străinătate, inclusiv în Germania.

Preşedintele României a mai spus că este în interesul României „ca Germania să ne fie partener în identificarea acelor nişe de dezvoltare care pot genera avantaje competitive şi care pot individualiza România în peisajul economiei europene a anilor 2020”. Nu este o formulă golită de sens, ci ar fi importantă o cooperare în acest sens. Succesul economiei germane se explică şi prin capacitatea de a identifica nişte nişe pe care ţara poate produce produse high-tech, de bună calitate bună şi potrivite pentru export. Mai mult, putem învăţa din sistemul german de educaţie duală care pune accent pe practica pe care o oferă angajatorii, pe lângă sistemul de învăţământ general şi vocaţional. În fiecare an marile corporaţii industriale germane, precum Mercedes-Benz, primesc aproximativ 2.000 de ucenici. Nouă din zece îşi găsesc apoi un job permanent acolo. Programele de training pentru ucenici sunt elaborate în urma unei consultări între viitorii angajatori, traineri şi guvern, care acoperă o parte a costurilor.

Partenerul din est

Sigur, modelul german nu poate fi copiat ca atare, dar poate fi adaptat. Iohannis ar putea să ia modelul şi în privinţa diplomaţiei economice a Germaniei, Merkel fiind însoţită la toate vizitele de un alai de reprezentanţi ai mediului de business. Contextul pare să fie favorabil pentru că România să devină principalul partener economic şi politic al Germaniei în estul Europei. Ungaria, pe care miza Berlinul înainte, nu mai este un aliat de încredere, ci mai degrabă un partener incomod. Prin proclamarea democraţiei iliberale, apropierea de Rusia şi suprataxarea companiilor străine, inclusiv germane, Viktor Orban devine nefrecventabil şi incomod pentru Berlin, chiar dacă încearcă să joace la două capete şi afirma că prioritar în politica sa externă este parteneriatul cu Germania. România are şansa de a prelua acest rol, dacă îşi joacă cărţile cu inteligenţă.

Şi aici ajungem la parteneriatul politic. Klaus Iohannis, ca şi Traian Băsescu, mizează pe o apropiere de Germania şi pe relaţia sa personală cu Angela Merkel. În cadrul vizitei de la Berlin, Iohannis s-a referit nu întâmplător şi la ”importanţa consolidării Uniunii Economice şi Monetare”, inclusiv prin desăvârşirea Uniunii Bancare, gândită să disciplineze statele membre UE şi să prevină noi crize. El continuă linia Băsescu de susţinere a iniţiativelor cancelarului german legate de rigoare bugetară, responsabilizare, reforme şi austeritate. Întrebarea care se pune în continuare este însă cât a folosit României faptul că a devenit copilul model al austerităţii propovăduite de Merkel prin măsurile dureroase de tăiere a pensiilor şi salariilor. Cancelarul german a lăudat la vremea respectivă guvernul Boc pentru reforme şi reducerea la un nivel scăzut a deficitului şi a datoriei publice faţă de alte state UE, dar nu ne-am ales cu mai mult de atât.

În chestiunea Schengen, Germania a rămas un opozant al intrării României, iar cu toată relaţia bună Băsescu-Merkel nu s-a obţinut o schimbare de poziţie. Aşa cum anticipam, nici Iohannis n-a putut să-i smulgă o promisiune clară sau un termen cancelarului german. El a ridicat chestiunea, dar răspunsul lui Merkel a fost că nu poate promite nimic acum. Mai trebuie observat că ea a evitat să recunoască clar şi progresele reliefate de raportul MCV privind reforma justiţiei şi combaterea corupţiei.

Falsele probleme

Pe de altă parte, jurnaliştii germani au ridicat problema aşa numitei migraţii a foamei, arătând că percepţia negativă şi stereotipurile legate de români rămân prezente. Klaus Iohannis a demontat bine aceste argumente, arătând că ”din păcate, când este vorba despre România se vede prima dată migraţia sărăciei, care nu este semnificativă numeric. Şi se vede foarte greu şi foarte rar se discută un fenomen problematic pentru România şi care este un câştig net pentru Germania: migraţia forţei de muncă calificată şi foarte calificată, care pleacă din România şi vine în Germania”. Cu alte cuvinte, românii care pleacă sunt un câştig pentru Germania şi o pierdere pentru România.

Datele oficiale arată că românii nu pun presiune semnificativă pe sistemul german de protecţie socială germană, ba chiar rata şomajului în rândul lor este, potrivit Institut fur Arbeitsmarkt und Berufsforschung (IAB), mai mică decât media la nivel federal, dar şi în Germania există presiuni populiste şi dezbateri inflamate privind imigraţia săracilor, aşa numita Armutszuwanderung. Romii sunt consideraţi o problemă în unele oraşe germane, iar Alternativa pentru Germania (afd), un partid populist, anti-imigraţie şi eurosceptic, încearcă că capitalizeze fricile nemţilor că românii, bulgarii şi alţi străini le vor fura locurile de muncă şi vor abuza de sistemele de protecţie socială. Deşi realitatea este alta, Germania având o mare nevoie de o forţă de muncă străină calificată, pe fondul îmbătrânirii accelerate a populaţiei, partidele mari precum CDU/CSU încearcă să le fure câteodată temele populiştilor pentru a nu pierde voturi în favoarea lor.

Revenind la relaţia româno-germană, merită subliniat că ziarele germane n-au relatat pe larg despre vizita neamţului din fruntea statului român aşa cum au făcut-o atunci când acesta a câştigat surprinzător alegerile în turul II. Am identificat un singur articol din FAZ intitulat sugestiv ”Merkel asigură România de sprijinul Germaniei”, în care se pune accent pe declaraţia cancelarului că Berlinul nu se va concentra doar pe apărarea ţărilor baltice şi a Poloniei în cazul unei ameninţări ruseşti împotriva acestora ci şi asupra ţării noastre, deoarece România este într-o poziţie strategică care iese în evidenţă

Este însă foarte greu de imaginat ce garanţii de securitate poate oferi Germania României. Puterea indispensabilă a Europei şi-a arătat în repetate rânduri reticenţa faţă de dezvoltarea capacităţii de hard power a Europei, prin înfiinţarea unei armate comune de exemplu, ba chiar a subminat aceste demersuri, mizând pe un free riding încurajat de umbrela americană de securitate şi pe păstrarea dialogului cu Rusia. Faptul că Germania încă mai speră la soluţii diplomatice în criza ucraineană, după ce şi al doilea memorandum Minsk a eşuat şi respinge chiar şi livrările de arme către Kiev, nemaivorbind de trupe on the ground, arată că ţara cea mai puternică din Europa nu vrea să-şi asume nicio responsabilitate legată de aplicarea componenţei de hard power. Pur si simplu Berlinul nu vrea să accepte că Rusia încalcă şi aruncă la gunoi dreptul internaţional şi că soluţia în Ucraina nu poate fi non-militară. Răspunsul lui Merkel la întrebarea dacă după Ucraina, R.Moldova ar putea fi vizată de Rusia – ”Sper că nu” – este paradigmatic în acest sens.

Este foarte greu de imaginat ce garanţii de securitate poate oferi Germania României. Puterea indispensabilă a Europei şi-a arătat în repetate rânduri reticenţa faţă de dezvoltarea capacităţii de hard power a Europei.

Axa inexistentă

Şi aici ajungem la axa Washington-Berlin-Bucureşti propusă de viitorul şef al SRI Eduard Hellvig ca o contrapondere la ”antanta otrăvită ruso-maghiară”. „România şi UE se confrunta cu un caz fără precedent, al renegării ostentative a valorilor liberal-democratice de către regimul Orban. Ungaria tinde să devină un pericol pentru arhitectura europeană, un cal troian aflat tot mai mult sub influenţa Moscovei. Parteneriatul ruso-maghiar pune în pericol nu doar parteneriatul strategic româno-maghiar, tot mai gol de conţinut din cauza ostilităţii naţionaliste a Budapestei, ci şi interesele NATO şi UE în zonă. De aceea, consider că României, prinsă în cleştele acestei antante otrăvite ruso-maghiare, îi revine rolul principal în apărarea valorilor democratice şi al intereselor aliate în regiune. Prioritatea fundamentală a anului 2015 este, în opinia mea, ancorarea mai pronunţată şi activă a României în ecuaţia securităţii euro-atlantice, pe axa Washington - Berlin – Bucureşti”, este argumentul lui Hellvig. El a anunţat pivotarea spre Germania şi ideea că România ar putea deveni principalul promotor al valorilor democratice occidentale în Europa de Est şi Sud-Est şi principalul interlocutor al Germaniei, în contextul în care în ţări precum Ungaria, Bulgaria, dar şi Cehia şi Slovacia influenţa rusească creşte.

Problema cu axa Washington-Berlin este însă că ea nu există. Germania şi SUA au relaţii mai degrabă reci şi viziuni diferite în multe probleme de politică externă şi de securitate. Este adevărat că Merkel a fost distinsă de Obama cu Medalia Libertăţii în 2011, dar asta nu pentru ce este Germania, ci pentru ce aşteaptă SUA de la Germania să fie: o ţară care să asigure stabilitate economică în Europa, care să se implice mai mult în asigurarea securităţii continentului, care să joace un rol de leader.

Germania lui Merkel i-a dezamăgit însă adesea pe aliaţii americani. Merkel s-a abţinut la votul privind intervenţia în Libia, nu a trimis trupe, nu s-a pus in fruntea eforturilor de a crea o armată comună europeană, la conferinţa de securitate de la Munchen, ministrul Apărării Thomas de Maziere anunţând că ţara nu mai sprijină procesul de făurire a unei armate europene. Germania a refuzat şi o participare la o eventuală operaţiune militară în Siria, dorită de preşedintele american.

Mai recent, scandalul legat de NSA care asculta inclusiv telefonul lui Merkel a produs noi tensiuni între cei doi aliaţi. Dacă mai adăugăm şi atitudinea diferită faţă de conflictul din Ucraina, tabloul este complet. Americanii iau în calcul furnizarea de arme letale armatei ucrainene care duce un război inegal cu Rusia şi separatiştii, în timp ce Germania a respins vehement o astfel de soluţie, considerând-o contraproductivă şi continua să insiste pe implementarea acordurilor de la Minsk.

SUA propune noi sancţiuni economice împotriva Moscovei, Germania se opune. Sigur, România poate şi trebuie să-şi dezvolte relaţia bilaterală cu aceşti doi actori puternici. Pe americani şi pe garanţiile aduse de articolul 5 al NATO România se bazează în totalitate în eventualitatea în care ar fi ţinta unui atac rusesc, iar pe Germania pentru creşterea economică şi investiţii. Autoplasarea pe o axă fictivă este însă contraproductivă pentru că ridică semne de întrebare asupra seriozităţii României ca partener, ca şi cum ţara noastră ar încerca să joace la două capete simultan. De exemplu, preşedintele Iohannis s-a poziţionat clar de partea Berlinului în chestiunea ucraineană, declarând că ” furnizarea de arme Ucrainei trebuie lăsată pentru mult mai încolo deoarece livrările de armament duc întotdeauna la amplificarea conflictului”, dar asta nu înseamnă că România a trădat parteneriatul cu SUA.

Atunci când Traian Băsescu a lansat celebra axă Bucureşti-Londra-Washington a trezit iritare la Berlin şi Paris, iar efectul n-a fost unul benefic. Axa Bucureşti-Londra n-a existat niciodată, parteneriatul strategic neavând nicio substanţă. Jocurile politice interne din Marea Britanie au dus la campanii isterice împotriva românilor în presă, iar Cameron şi colegii au ascuţit falsul discurs anti-imigraţie, la presiunea UKIP.

Revenind la tezele lui Hellvig, acesta remarcă bine că UE trebuie să fie unită în faţa ameninţării ruseşti şi că dezertările unor ţări precum Bulgaria, Cipru sau Italia, care au relaţii prea apropiate cu Rusia, este o vulnerabilitate la fel de mare ca lipsa surselor alternative la gazul rusesc. Totuşi el nu explică cum poate România să devină pro-activă în consolidarea securităţii europene, dacă Germania se opune unei armate comune europene, iar ţări precum Cehia şi Slovacia cer abolirea sancţiunilor împotriva Rusiei.

Hellvig susţine că România, Polonia şi statele baltice devin oficial principalele ţinte ale neo-imperialismului rus, ceea ce a confirmat şi Merkel indirect în conferinţa de presă. Problema este cine va duce războiul dacă NATO este o alianţă defensivă care apără pacea? Rusia are mai puţin de pierdut dintr-o agresiune deghizată împotriva unui stat mic, membru NATO, decât SUA, care va trebui să răspundă militar, pentru că altfel toate angajamentele sale legate de securitatea aliaţilor se vor prăbuşi.

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.