Vertij. Când lumea începe să se învârtă: de ce ameţelile sunt deseori înţelese greşit

Ameţelile sunt adesea considerate o „mică tulburare”, dar cei care le au ştiu că reprezintă una dintre cele mai profunde afecţiuni ale percepţiei de sine. În momentul în care pământul începe să se clatine sau camera începe să se învârtă, fiecare pierde nu numai orientarea, ci şi o parte din încrederea în propriul corp.

Medicina modernă descrie astăzi vertijul (senzaţia de învârtire) ca o perturbare a întregii percepţii a corpului, şi nu doar ca o problemă a urechii, unde se află anumite componente ale simţului echilibrului. Recomandările medicale subliniază, pe bună dreptate că, în faza acută, esenţial este să se identifice sau să se excludă la timp cauzele periculoase, cum ar fi tulburările de circulaţie sanguină cerebrală, crizele hipertensive sau tulburările de ritm cardiac.

Abia după clarificarea acestor „semnale de alarmă” începe partea despre care se vorbeşte mai puţin: cea a numeroşilor pacienţi ale căror examinări sunt normale, dar ameţelile persistă.

Căile de diagnostic clasice sunt necesare, dar nu este întreaga poveste

În medicina convenţională au fost identificate mai multe cauze majore: vertijul paroxistic poziţional benign, cu crize scurte de vertij rotator la schimbarea poziţiei; migrena vestibulară, caracterizată prin faze de vertij în cadrul unei migrene; boala Ménière, care combină vertij, scăderea auzului şi tinitus; tulburările vestibulare bilaterale sau cauzele vasculare (tulburări ale circulaţiei sanguine), mai frecvente odată cu înaintarea în vârstă.

În ultimii ani, un tablou clinic s-a impus în prim-plan, deoarece corespunde surprinzător de bine cu mulţi pacienţi care suferă de „ameţeli fără anomalii detectabile”: ameţeli posturale perceptuale persistente (PPPD) sau vertij postural perceptiv persistent. Este vorba de un vertij cronic, fluctuant, agravat de postură, mişcare şi stimuli vizuali, adesea după un eveniment declanşator. Examenele imagistice şi bilanţurile ORL sunt în general normale, dar impactul asupra vieţii cotidiene poate fi considerabil.

Dilema „ameţeli reale, rezultate normale” este, aşadar, bine cunoscută şi în medicina convenţională. Astăzi, ea este abordată sub termeni precum migrenă vestibulară, PPPD sau ameţeli funcţionale; prin urmare, este departe de a fi „imaginară”. În ciuda acestui fapt, rămâne o zonă de umbră. Ce se întâmplă cu factorii rar studiaţi în mod sistematic, cum ar fi partea superioară a coloanei cervicale sau maxilarul?

Partea superioară a coloanei cervicale este importantă, dar nu este universală

Un domeniu care este menţionat doar marginal în multe recomandări, dar care joacă un rol surprinzător în practica clinică, este partea superioară a coloanei cervicale. Între occiput, atlas şi axis se află proprioceptori extrem de sensibili care transmit în permanenţă informaţii despre poziţia capului şi a corpului. Când tensiunea musculară, statica sau mobilitatea articulară sunt dereglate în această zonă, sistemul de echilibru poate fi perturbat. În acest caz, se vorbeşte despre vertij cervicogen.

În multe cazuri de vertij fără cauză identificată pe care le întâlnesc, observ tulburări funcţionale la nivelul coloanei cervicale superioare, în special la nivelul atlasului, mult mai des decât se constată în practica spitalicească. Nu este un adevăr statistic precis, ci o observaţie clinică care corespunde bine conceptului de propriocepţie cervicală sensibilă la perturbări.

Din punct de vedere strict ştiinţific, acest diagnostic trebuie totuşi luat în considerare cu prudenţă. Nu există un test de referinţă. Este aproape întotdeauna un diagnostic de excludere. Studiile privind terapia manuală la nivelul coloanei cervicale superioare arată adesea o îmbunătăţire a intensităţii vertijului şi a mobilităţii. Însă numărul dovezilor este limitat.

Un aspect mi se pare esenţial: intervenţiile agresive ale coloanei cervicale, în special la pacienţii vârstnici, la cei cu boli vasculare sau cu fragilitate a ţesutului conjunctiv, trebuie – dacă sunt practicate – să fie încredinţate unor mâini foarte experimentate. În schimb, tehnicile blânde, metodele pentru osteopatie sau tratamentele de terapie manuală, asociate cu un diagnostic riguros, constituie, în opinia mea, o cale responsabilă şi relevantă.

Maxilarul ca factor asociat, dar nu principalul vinovat

Maxilarul este, de asemenea, deseori subestimat. O disfuncţie craniomandibulară (DCM) nu se rezumă la scrâşnirea dinţilor. Este vorba de o tulburare funcţională a articulaţiei temporo-mandibulare, a muşchilor masticatori şi a ocluziei dentare, care se poate extinde de-a lungul lanţurilor musculare şi fasciale până la ceafă. Influenţa DCM asupra durerilor de cap şi de gât este bine documentată; simptome otorinologice precum tinitusul sau senzaţia de presiune în ureche sunt, de asemenea, descrise din ce în ce mai des.

În practica mea, observ în mod regulat acelaşi tipar: încleştarea dinţilor pe timp de noapte, dureri cervicale matinale, postura capului uşor înclinată, asociate cu ameţeli nespecifice. Când aceste ameţeli scad datorită unei gutiere oclusale bine ajustate, combinată cu o terapie manuală a maxilarului şi a coloanei cervicale, acest lucru nu constituie desigur o dovadă ştiinţifică, dar este un indiciu semnificativ.

Nu ar fi plauzibil să afirmăm că DCM este cauza principală a ameţelilor. În schimb, este credibil faptul că legăturile dintre maxilar, coloana cervicală şi sistemul nervos vegetativ sunt din ce în ce mai dezbătute. Datele ştiinţifice rămân eterogene. Pentru unii pacienţi, maxilarul reprezintă pur şi simplu o piesă lipsă din puzzle – nici mai mult, nici mai puţin.

Când toate analizele sunt în limite normale – perspectiva homeopatiei

La un grup de pacienţi, urechea internă, vasele sanguine, coloana cervicală şi maxilarul par normale. Cu toate acestea, ei descriu experienţa lor cu o precizie care îmi aminteşte imediat de lucrările clasice de homeopatie.

De exemplu, există un pacient care, de îndată ce întoarce capul, are impresia că întreaga cameră începe să se învârtă: un tablou tipic pentru cucută. Sau cel care simte, mai ales când coboară scările (şi numai în această situaţie), senzaţia că podeaua dispare sub picioarele sale: borax.

Ameţeli la fiecare mişcare, însoţite de greaţă şi slăbiciune: Petroleum. Ameţeli agravate de zgomote: aproape tipice pentru remediul homeopatic Theridion. Ameţeli în crize, cu greaţă, transpiraţii reci şi nevoia de a ieşi la aer: Tabacum. Şi, în sfârşit, persoana epuizată ale cărei ameţeli sunt însoţite de tremurături, presiune în ceafă şi dificultăţi de concentrare: Gelsemium.

Homeopatia clasică funcţionează aici într-o manieră fenomeno-logică. Ea asociază senzaţiile, factorii declanşatori şi modalităţile cu profilurile medicamentoase. Studiile ştiinţifice privind remediile homeopate individuale pentru ameţeli sunt foarte limitate, ca să nu spunem inexistente. Experienţa mea se bazează în principal pe practica clinică, şi nu pe studii de amploare.

Totuşi, un medicament homeopatic complex bine cunoscut a fost evaluat într-un studiu ca având o eficacitate terapeutică comparabilă cu cea a unui medicament convenţional obişnuit. Dar acest lucru nu înlocuieşte o cercetare globală solidă. În plus, personal acord o importanţă mai mare remediului individual ales corect. Pentru mulţi cititori, homeopatia rămâne un subiect controversat, ceea ce este de înţeles. Însă pentru mulţi dintre pacienţii mei, ea reprezintă o adevărată uşurare.

Echilibrul ca reţea – corp, nervi şi mediul de viaţă

Astăzi este incontestabil faptul că echilibrul rezultă din interacţiunea dintre ochi, urechea internă şi propriocepţie. La acestea se adaugă factori psihici şi vegetativi care reglează fin acest sistem. În cazul PPPD, de exemplu, stresul, anxietatea şi comportamentele de evitare intensifică ameţelile, chiar şi în absenţa leziunilor structurale.

În alte contexte, am descris deja cât de strâns legate sunt inima, sistemul nervos şi emoţiile. Acelaşi lucru este valabil şi pentru echilibru. Stresul cronic tensionează muşchii, modifică respiraţia şi poziţia capului – şi, prin urmare, informaţiile senzoriale de care depinde creierul nostru.

În medicina naturală, intervenim aici printr-o reglare uşoară a tensiunii musculare, o respiraţie conştientă, o încetinire a ritmului de viaţă, o alimentaţie săracă în inflamaţii şi utilizarea ţintită a magneziului sau a acizilor graşi omega-3. Aceste măsuri nu sunt „medicamente împotriva ameţelilor”, dar stabilizează sistemul în care apar ameţelile: persoana în ansamblu, nu doar urechea.

Când ameţelile sunt o urgenţă

Oricât de important ar fi să examinăm cauzele „uitate”, nu trebuie să pierdem niciodată din vedere un aspect esenţial: anumite situaţii necesită consultarea imediată a unui spital şi/sau a unui medic.

Semnalele de alarmă includ, de exemplu, ameţeli bruşte şi extrem de intense, însoţite de vedere dublă, tulburări de vorbire, paralizii, amorţeli, tulburări acute de mers sau dureri de cap neobişnuite.

În aceste cazuri, nu este vorba nici de coloana cervicală, nici de maxilar, nici de homeopatie, ci de minute şi ore cruciale pentru diagnosticarea unei ocluzii vasculare sau a unei hemoragii. Odată excluse cauzele periculoase, începe adevărata muncă: a înţelege ce anume a perturbat echilibrul la fiecare pacient.

Concluzie

Ameţelile sunt rareori „doar ameţeli”. Ele constituie un semnal provenit dintr-o reţea fin reglată şi, uneori este ecoul unei perioade din viaţă în care prea multe lucruri s-au clătinat în acelaşi timp.

Arta constă în a lua în serios atât evaluarea medicală conform cu recomandările – privind urechea internă, creierul şi vasele de sânge – cât şi factorii adesea neglijaţi, precum coloana cervicală, maxilarul, sistemul nervos vegetativ şi tensiunile emoţionale.

Combinarea experienţei medicinei naturale cu precizia medicinei convenţionale permite tratarea ameţelilor cu seriozitate, fără a le dramatiza. Şi tocmai în acest moment se întâmplă ceea ce speră mulţi pacienţi: lumea încetează să se mai învârtă, cel puţin în mintea lor.

Sursa: Epoch Times Franţa