Un capitol de viata

Preotul Ioan Bardas din Oradea, intr-o scrisoare datata 16 octombrie 1991, si adresata unuia dintre redactorii acestei publicatii, relateaza din viata sa petrecuta in inchisorile comuniste cele ce urmeaza:

In 1948 eram la parohia Sic-Beliu, azi Seliste, in eparhia Aradului. In mai 1948 un plutonier cu inima, de la sectia de jandarmi din Beliu, mi-a spus: “Parinte, sunteti pe lista pentru a fi ridicat.” N-am mai dormit acasa si asa am ramas “fugar” la poalele muntilor Codrului pana in septembrie 1951 cand am fost “vandut” de padurar si prins. Am facut parte din organizatia de rezistenta nationala “Horea, Closca si Crisan” pe valea Crisului Alb. Am fost 33 de insi in organizatie. Seful, Blagaila Ion, inspector scolar in Arad, eu, preot, 3, 4 functionari si profesori, iar ceilalti — tarani din partile Beliului si de pe valea Crisului Alb.

Am stat la Securitatea din Arad aproape un an, din septembrie ’51 pana in vara lui ’52 cand ne-au “varsat” la penitenciarul Arad. De la penitenciar, retin figura de bruta a locot. major Dumitrascu, care merita un loc in cartea neagra.

In toamna lui ’52 ne-au transferat la penitenciarul “Popa Sapca” din Timisoara, depozitul Tribunalului Militar din Timisoara. Aici auzeam dimineata in zori lanturile celor condamnati la moarte pentru a fi executati in Padurea Verde din Timisoara. La inceputul lui martie ’53 am fost judecati si condamnati la ani grei de inchisoare. Eu am primit 20 de ani temnita grea. La grefa, cand ne-au comunicat sentintele, am vazut in “Scanteia” un chenar gros care incadra chipul lui Stalin. Il luase dracul!

In preajma Pastilor ’53 ne-au dus la Jilava unde am stat cateva saptamani si ne-au imbarcat pentru Canal. Chiar inainte de Pasti — saptamana mare — lt. maj. Borcea, seful coloanei Midia, ne tinea discursul inaugural: “Aici, ori munciti pana va creste iarba de un cot, ori la Navodari (cimitirul) va e locul!” Un taran din Fagadau-Belu imi spune, privind printr-un geam din spatele salii: “Uitati-va, parinte, cum il duc pe un detinut mort doi gardieni si-l arunca in autocamion.” Spre Navodari, marele cimitir al Canalului. La Canal am facut “munca silnica,” asa cum scrie in sentinta lor. De la Midia ne duceau 20 km pana la Tasaul, in cariera de piatra pentru digul de la Midia. Erau 12 ore de munca grea, munca silnica.

Cand intram in colonie — seara — brigadierul nostru, un comisar de la Braila, raporta ofiterului de serviciu de la poarta: “D-le lt. maj., brigada celor 2.953 de ani (de condamnati) va saluta!” El radea ca un prostit iar noi cu capetele plecate, intram. Data de 19 iulie 1953 va ramane multa vreme in calendarul nostru. S-a inchis canalul. Ne-au imbarcat in 40 de bou-vagoane fara sa stim destinatia. Mi-aduc aminte ca eram 40 de insi intr-un vagon, coplesiti de o grija: unde ne duc? In Rusia, credeau cu toti. Eu nu credeam si cand s-a urnit trenul toti au cazut in genunchi si in tacerea aceea eu am spus o rugaciune. Am terminat si ei mai stateau inca. La Urziceni, oamenii s-au mai incalzit, vazand ca nu merg in Rusia. Ne-au dus la Aiud unde am stat apoi aproape 10 ani. La Aiud ne-au infometat, zicand ca am venit de la Canal si nu vrem sa muncim. La plimbare nu ne mai puteau ridica singuri de jos. In toamna lui ’53 ne-au bagat in faimoasa “fabrica” dn Aiud, unde munceau “silnic” cam 1.200 de oameni. In timpul cand grecii l-au executat pe Nicos Belojanis, seful partidului, ne-au supus la represalii.

In toamna lui ’54, ne-au dus la Lugoj, sa ne refaca, ziceau ei, pentru libertate. Acolo am stat cu faimosul vicar greco-catolic de la Cluj, Tertulian Langa. Era prima data cand primeam scrisori, pachete si aveam acces la vorbitor. Veneau procurorii militari sa ne mai intrebe de “sanatate.”

In iarna lui ’55 iar ne-au dus la Aiud ca sa stam in camera, sa muncim in fabrica din Aiud; camerele erau acum dotate cu pat cu cearceaf si perna, cum nu mai vazusem pana atunci. In ’57, ne-au scos din fabrica pentru a ferici 70 de detinuti din M.A.I., ofiteri si subofiteri de Securitate si militie condamnati pentru gainarii. Se bateau ca si chiorii pentru chistoc de tigara aruncat de gardian.

In iarna lui ’57 ne-au dus la Gherla, categorisiti dupa criteriile lor. Am stat intr-o camera mare 70-80 de insi, impreuna cu episcopul greco-catolic Alexandru Rusu de la Baia Mare. Era izolat, nu vorbea cu nimeni. I-am spus cateva cuvinte, dar afland ca sunt “schismatic,” m-a lasat in pace. Nu prea se ridica de pe pat, unde il servea foarte supus un credincios greco-catolic. La toti cei din camera le-a facut o impresie neplacuta.

In primavara lui ’58 ne-au dus din nou la Aiud. Mi-aduc aminte de moartea parintelui Ilarion Felea. Ce deosebire intre acesta si episcopul Rusu! In seara cand l-au dus la cimitir, noaptea, dupa ora 22, sa nu fie nimeni in picioare — toata inchisoarea Aiud l-a petrecut cu gandul pana la a 4-a poarta, cu rugaciunea “Cu sfintii odihneste…” Episocopul Rusu ori era in celula ori nu era cu adevarat preot. Iata, frate Teodore… catacombe, cum le place fratilor greco-catolici sa se bata in piept. Nu ti-as putea spune in ce an exact a fost aceasta.

In ’62 si ’63 se faceau pregatiri pentru punerea in “libertate” si pentru “autoanalizari.” Cei care am refuzat am fost bagati la Zarca, temnita cea mai grea de pe timpul Mariei Tereza, cam 300 la numar. Aici am aflat ca a murit C. Gane. Era singur in camera, zacea ca un mort, ca nu i se dadusera medicamente. Ii adusesera in camera un student, ca sa-l mai intoarca in pat. Venea colonelul Craciun, comandantul inchisorii, si intreba: “Scrii ceva pentru noi, dle Gane?” “Nu scriu,” era raspunsul. “Atunci nu primeste medicamente,” i se spunea. Si asa a murit scriitorul Constantin Gane — prin ’63-’64 si n-a mai vazut libertatea. Criteriul era… daca muncesti pentru noi in fabrica, e semn ca te dai pe brazda. Apoi au lasat-o mai moale si in ’64 au bagat si dintre noi in fabrica. Autoanalizarile se mai faceau. Adica trebuia sa te lepezi de tot trecutul tau si sa promiti ca vei fi un om al regimului. Daca se putea sa te lepezi de Dumnezeu si credinta era si mai bine. Ne-au chemat pe toti. Unii am spus ca “daca a te autoanaliza inseamna a te lepada de Dumnezeu, atunci nu ne mai autoanalizam.” Si ne-au lasat in pace. Ne-au inscris sa invatam meserii pe cand vom iesi afara.

In primavara lui ’64 ne-au selectionat pe cativa mai robusti pentru decantarea reziduurilor de soda de la uzinele Tg. Ocna, unde am muncit pana la eliberare. Frate Teodore, au fost cateva luni, dar a fost cea mai “silnica” munca pe care am facut-o in viata mea. Trebuia sa inaltam diguri din reziduuri de soda, cu picioarele goale de multe ori. Pana la urma ne-am obisnuit. Cand batea talanga la ora mesei, parca se cobora un inger din cer si zicea: “Mai stati, baieti!”

In august ’64 cand ne-au dat drumul, ne lasau noaptea cate 400 de insi ca sa nu ne vada lumea.

In Aiud au fost aproape 5.000 de oameni, intre care, am curajul sa spun ca au fost aproape 400 de preoti ortodocsi si aproape 100 de preoti romano-catolici, greco-catolici si protestanti. Iata cum stam cu acele “catacombe” ale fratilor care scriu prin ziare si spun pe uliti in gura mare, in loc sa se gandeasca, sa intoarca o fila din istorie.

Aceasta este pe scurt povestea vietii mele din 1951 si pana in 1964. Un capitol de viata. Am intrat la 38 de ani si am iesit la 52. O poveste…