Se găsesc amintirile în afara creierului?

După decenii de cercetare, oamenii de ştiinţă încă nu sunt în măsură să explice de ce nicio parte a creierului nu pare a fi responsabilă pentru depozitarea amintirilor.

Cei mai mulţi oameni presupun că amintirile trebuie să existe undeva în interiorul capului. Dar oricât de mult au încercat, cercetătorii din domeniul medica, s-au aflat în imposibilitatea de a stabili care regiune cerebrală stochează, de fapt, ceea ce ne amintim. Ar putea fi posibil ca amintirile noastre să locuiască, de fapt, într-un spaţiu din afară structurii noastre fizice?

Biologul, autorul şi cercetătorul dr. Rupert Sheldrake observă că cercetarea minţii se îndreaptă în două direcţii opuse. În timp ce marea majoritate a oamenilor de ştiinţă caută în interiorul craniului, el caută în afară lui.

Potrivit lui Sheldrake, autor al unui număr mare de cărţi şi articole ştiinţifice, amintirea nu se găseşte în nicio regiune a creierului, ci într-un fel de câmp care înconjoară şi pătrunde în creier. În acelaşi timp, creierul în sine acţionează ca un "decodor" pentru fluxul de informaţii produse de interacţiunea fiecărei persoane cu mediul lor.

În lucrare sa "Mintea, memoria şi rezonanţa morfică originală şi inconştientul colectiv", publicată în revista Perspective Psihologice, Sheldrake aseamănă creierul cu un televizor, făcând o analogie pentru a explica modul în care interacţionează mintea şi creierul.

"Dacă aş strica televizorul astfel încât să nu capteze decât anumite canale, sau dacă aş distruge partea televizorului care produce sunetele, astfel încât să vedeţi în continuare imagini, dar să nu puteţi auzi sunete, acest lucru nu ar dovedi că sunetul sau imaginile sunt stocate în interiorul televizorului.

Acesta ar arăta doar că am dereglat sistemul astfel încât să nu mai puteţi capta semnalul corect. Nici pierderile de memorie din cauza leziunilor creierului nu pot dovedi că amintirile sunt stocate în interiorul creierului. De fapt, cele mai multe pierderi de memorie sunt temporare: amnezia ce urmează comoţiei, de exemplu, este adesea temporară.

Această recuperare a memoriei este foarte greu de explicat de teoriile convenţionale: dacă amintirile au fost distruse pentru că ţesutul memoriei a fost distrus, atunci ele nu ar trebui să mai revină vreodată, dar de cele mai multe ori ele reapar", scrie el.

Sheldrake continuă să respingă ideea că memoria este cuprinsă în creier, referindu-se la experimente cheie despre care el crede că au fost interpretate greşit. În aceste experimente, pacienţii îşi amintesc cu intensitate anumite scene din trecutul lor, atunci când anumite zone din creierul lor au fost stimulate electric.

În timp ce aceşti cercetători au concluzionat că zonele stimulate trebuie să corespundă în mod logic cu conţinutul memoriei, Sheldrake oferă o viziune diferită prin reiterarea analogiei cu televizorul: "... dacă am stimula circuitul de reglare al televizorului şi el ar sari la un alt canal, aceasta nu ar dovedi că informaţiile au fost stocate în interiorul circuitului de reglare", scrie el.

Câmpuri morfogenetice

Dar dacă memoria nu se află în creier, unde se află? Urmărind noţiunile altor biologi, Sheldrake consideră că toate organismele au propriul câmp de rezonanţă – un câmp existent atât în interiorul cât şi în afara corpului – ce îi dă formă şi instrucţiuni.

O alternativă la înţelegerea predominant mecanică/reducţionistă a biologiei, abordarea morfogenetică percepe organismele în strânsă legătură cu câmpurile lor corespunzătoare, aliniindu-se cu memoria cumulată pe care speciile, ca un întreg, au experimentat-o în trecut.

Totuşi, aceste câmpuri devin tot mai specifice, formând câmpuri în interiorul câmpurilor, fiecare minte, chiar şi fiecare organ, având propria rezonanţă şi propria istorie unică, stabilizând organismul prin analogii cu experienţa anterioară. "Conceptul-cheie al rezonanţei morfice este faptul că lucruri similare influenţează lucruri similare, în spaţiu şi timp", scrie Sheldrake.

Totuşi, mulţi neurofiziologi insistă în legătură cu o cercetare şi mai profundă în interiorul creierului pentru a descoperi unde se află memoria. Unul dintre cei mai bine cunoscuţi cercetători de acest fel a fost Karl Lashley, care a demonstrat că, chiar şi după ce a fost tăiat până la 50 la sută din creierul unui şobolan, şobolanul încă îşi putea aminti trucurile pe care le-a învăţat anterior.

Curios era faptul că nu conta care jumătate din creier a fost eliminată; fie că era emisfera stângă sau cea dreaptă, rozătoarele erau capabile să execute acţiunile pe care le-au învăţat la fel ca înainte. Cercetări succesive au relevat rezultate similare şi la alte animale.

Imaginaţi-vă asta

Teoria holografică, născută din experimente cum au fost cele ale lui Lashley, consideră că memoria nu se află într-o anumită regiune a creierului, ci în creier ca un întreg. Cu alte cuvinte, la fel ca o imagine holografică, o amintire este stocată ca un model de interferenţă din creier.

Cu toate acestea, neurologii au descoperit că creierul nu este o entitate statică, ci o masă sinaptică dinamică în flux constant - toate substanţele chimice şi celulare interacţionează şi îşi schimbă poziţia în mod constant. Spre deosebire de un CD, care are un format obişnuit, neschimbător şi care va oferi aceleaşi informaţii înregistrate chiar şi cu mulţi ani de acum înainte, este dificil să se susţină că o amintire ar putea fi adăpostită şi regăsită într-un creier în continuă schimbare.

Dar oricât de condiţionaţi am fi să credem că gândurile sunt conţinute în capetele noastre, ideea că amintirile ar putea fi influenţate din exteriorul creierului nostru pare la prima vedere oarecum confuză.

Sheldrake scrie în articolul său "Experimente totale": "... pe măsură ce citiţi această pagină, razele de lumină trec de pe pagină în ochi, formând o imagine inversată pe retină. Această imagine este detectată de celulele sensibile la lumină, provocând impulsuri nervoase ce trec la nervii optici, care conduc la modele electrochimice complexe de activitate în creier.

Toate aceste lucruri au fost investigate în detaliu prin tehnicile neurofiziologiei. Dar aici se află misterul. Totuşi deveniţi oarecum conştient de imaginea de pe pagină. O trăiţi în afara dv, în faţa feţei dv. Dar din punct de vedere ştiinţific convenţional, această experienţă este iluzorie. În realitate, imaginea ar trebui să fie în interiorul dv., împreună cu restul activităţii mentale."

În timp ce cercetarea memoriei contestă înţelegerea biologică tradiţională, cercetători ca Sheldrake cred că adevăratul loc unde se află amintirile este într-o dimensiune spaţială neobservabilă.

Această idee se aliniază cu noţiunile primare privind gândirea, cum ar fi "inconştientul colectiv" al lui Jung sau gândirea taoistă care vede mintea şi spiritul uman derivate din diverse surse, atât din interiorul cât şi din afara corpului, inclusiv influenţele energetice ale mai multor organe diferite (cu excepţia, bineînţeles, a creierului).

Din acest punct de vedere, creierul nu acţionează ca un depozit sau chiar ca mintea în sine, ci ca legătura fizică necesară pentru a corela persoana cu câmpul său morfic.