Românii din tramvaiul 13
În tramvaiul 13, care mă duce la serviciu, românii sunt de două feluri: cei trişti şi cei grăbiţi. În fiecare dimineaţă îmi place să-i privesc, să-i cântăresc din ochi, să le observ detaliile domestice. Tot privindu-i, ajungi să vezi că oamenii în tramvai se repetă, şi-i ghiceşti dinainte de-a face un gest. Aduşi de spate, îmbrăcaţi cu haine mohorâte (de ce toate hainele românilor sunt ba de un negru soios, ba gri prăfuit, ba de culoare castanei uscate, ba de un verde posomorât?), haine lungi, strânse în jurul corpului, cu genţile lipite de picior sau cu grijă ţinute în braţe, românii din tramvaiul 13 sunt, aşa cum spuneam ori trişti, ori grăbiţi.
Văd un bătrânel mărunţel, cu ochii gri şi-o pensioară cât să umpli două sacoşe la piaţă, cu o privire încruntată, cât toate umilinţele şi revoltele înăbuşite. Se îmbrânceşte să ajungă la uşi, făcându-te să te întrebi de unde-i vine forţa în corpul acela uscat de sărăcie şi boală. Doamna cochetă, cu ochi languroşi, de gazelă, nu-l observă, se fereşte mecanic din calea lui, înghesuindu-se în alţi călători. Nu bagă de seamă, nu se încruntă, priveşte departe, tăcută, pe geam. În aceaşi direcţie priveşte şi o adolescentă, cu o căutătură fixă, absentă, întipărită cu o tristeţe seacă. O bătrână potolită, îmbrăcată modest, se mişcă încet, răsuflă greu, stă în picioare, nu spune nimic. De mână îi atârnă o sacoşă plină. Un domn cu faţa rotundă, grăsună şi lucioasă, încape cu greu pe scaun, iar asta îi dă un aer îmbufnat. Îşi mişcă privirea des, caută staţiile, caută cât timp a mai trecut, se grăbeşte. Pare extenuat şi nu poţi spune dacă se întoarce sau se duce la serviciu. Un student zâmbeşte rece, sprijinit de geam. Coboară aproape în fugă, se loveşte de-o doamnă ce vrea să urce. Mai în spate, lângă mama ei, văd o fetiţă cu zulufi până la umăr, cu două picături de lumină albastră în ochi. Pe ea nu ştiu în ce categorie s-o pun, ea e prea mică să încapă într-o categorie. Priveşte când la unul, când la altul, când afară, când pe podeaua tramvaiului. N-o deranjează liniştea obosită şi încruntată. Ea nu-i nici tristă, nici grăbită.
Un stup fără zumzet
În tramvaiul second-hand din Germania se lasă o linişte sensibilă, întinsă ca o piele de tobă, pe care vibrează doar scârţâitul fierăraielor şi, înfundat, dedesubt, glasul iritat al asfaltului. Cu toate tramvaiele cu care-am călătorit în alte ţări, parcă nicăieri n-am mai întâlnit culorile astea mâhnite pe feţele şi hainele oamenilor. Parcă doar în ţara mea românii stau înghesuiţi, ca într-un stup. Le lipseşte doar zumzetul. Destrămaţi de toate nevoile, minciunile, promisiunile, lipsurile, tăierile, scumpirile, hoţiile, neajunsurile. Români care continuă să calce pe paşii lor din ajun, acelaşi drum în fiecare zi, în fiecare lună, în fiecare an. Se merge mai departe, zi de zi, ne integrăm în peisaj, acolo unde ne-a priponit viaţa, ne resemnăm, ne întristăm şi ne grăbim. Obosim şi ne încruntăm, uneori ne plângem, uneori ne revoltăm. Nici noi nu mai ştim până când.
În tramvai se lasă o linişte sensibilă, întinsă ca o piele de tobă, pe care vibrează doar scârţâitul fierăraielor şi, înfundat, dedesubt, glasul iritat al asfaltului.
Cred că pur si simplu trebuie să ne oprim. Să coborâm şi să respirăm de câteva ori înainte de-a căuta în ce direcţie s-o luăm. Să ne oprim din mersul ăsta tărăgănat, scârţâit, second-hand, revoltat, obosit. Mersul ăsta mecanic, de fiecare zi, care nu ne mai lasă să fim senini, optimişti, buni şi, de ce nu, coloraţi. Ştiu că asta sună ca într-o carte motivaţională, care ar promite că astfel se vor rezolva toate problemele (de sănătate, financiare, politice sau economice). Nu se vor rezolva. Nu dintr-o dată.
Ştiţi bancul acela cu pilotul, a cărui avion era pe cale să se prăbuşească într-un ocean plin de rechini? Acesta le spune pasagerilor, în timp ce cădeau, să se dea cu alifia pe care o găsesc sub scaune. ”De ce?”, întreabă unul, ”aşa nu ne vor mai mânca rechinii?”. ”Ba da”, răspunde pilotul, ”dar mai în silă.” Ei bine, aşa şi noi. Am putea să ne oprim din a fi înghesuiţi, trişti sau grăbiţi, şi-am putea deveni mai calmi, mai senini, mai toleranţi, mai buni şi mai coloraţi. Cred eu că aşa avem mai multe şanse să găsim soluţiile în toată prăbuşirea asta. În fond... ce avem de pierdut?
