Revolta anti-islamistă: Tunisia calcă pe urmele Egiptului

Mişcarea Tamarod din Egipt, care a fost una dintre forţele principale de mobilizare a protestatarilor anti-islamişti care au dus la înlăturarea Frăţiei Musulmane de la putere, face emuli în Tunisia. Opoziţia secularistă din ţara de unde a pornit Primăvara Arabă vrea să izgonească Partidul islamist Ennahda de la putere prin proteste populare masive. Deşi paralelele dintre cele două ţări nu se opresc aici, nici Egiptul nu va scăpa de islamul politic.

După uciderea încă unui lider important al opoziţiei, vajnic oponent al islamiştilor, Mohamed Brahmi, sute de tunisieni au ieşit în stradă acuzând Ennahda aflată la putere că este vinovată pentru moartea acestuia. Dincolo de indignarea faţă de acest nou asasinat politic, nemulţumirile tunisienilor sunt similare cu cele ale egiptenilor. Ambele populaţii au sperat că după instalarea la putere, prin alegeri democratice, a unor guverne preponderent islamiste corupţia va scădea iar nivelul de trai va creşte şi economia se va regenera. Deziluzia totală faţă de derapajele islamiste şi proasta gestionare a economiei îi determină acum pe egipteni şi pe tunisieni să nu mai aibă răbdare cu cei care-i conduc.

Tunisienii se inspiră deja din mişcarea de rebeliune Tamarod din Egipt, care a strâns nu mai puţin de 22 milioane de semnături pentru o petiţie de declanşare a alegerilor prezidenţiale anticipate şi care a organizat demonstraţiile ample împotriva preşedintelui Morsi, care au dus la înlăturarea sa de către armată. La fel cum generalii din Egipt au suspendat Constituţia Frăţiei Musulmane şi au dizolvat singura cameră a Parlamentului care mai era funcţională şi era dominată de islamişti, Tamarodul tunisian îşi propune să scape de adunarea constituantă aleasă şi de guvern.

În plus, mai există două similarităţi importante între Tunisia şi Egipt. Ambele societăţi sunt puternic polarizate pe linia clivajului secularişti-islamişti. Mai mult decât egiptenii, tunsienii fiind adepţi ai conceptului francez de laicitate, acuză islamizarea serviciului public de către islamişti şi faptul că obiectivul pe termen lung al Ennahda este transformarea Tunisiei într-un stat islamic.

Un alt factor comun este că islamiştii din ambele ţări sunt consideraţi responsabili pentru deteriorarea situaţiei economice datorită unei gestiuni ineficiente. Potrivit unui sondaj realizat de Pew Research Center, 78% dintre tunisieni sunt nemulţumiţi de direcţia în care se îndreaptă ţara lor, faţă de 62% dintre egipteni, iar 83% spun că actualele condiţii economice sunt rele, faţă de 76% dintre egipteni. Mai mult, 81% dintre tunisieni susţin că corupţia a crescut.

Există însă şi diferenţe notabile între cele două cazuri care fac mai puţin probabil un scenariu de înlăturare a Ennahda de la putere după modelul Frăţiei Musulmane. În primul rând, Ennahda nu guvernează singură, ci se află într-o coaliţie de guvernare cu două partide seculare, cu care poate să împartă vina pentru deteriorarea economiei.

În plus, stilul ei de guvernare nu poate justifica acuze de monopolizare a puterii ca în cazul Frăţiei Musulmane şi a preşedintelui Morsi, care au elaborat constituţia pe repede înainte, cu ignorarea totală a opoziţiei, au încercat să preia controlul asupra tuturor instituţiilor – mai pe scurt să strângă toată puterea. Fapt care s-a văzut şi din decretul extrem de controversat dat de Morsi şi apoi abrogat care prevedea că nicio autoritate nu poate revoca deciziile preşedintelui. Justiţiei i se interzicea astfel să dizolve Adunarea Constituantă, iar preşedintele era autorizat, în termeni foarte vagi, ”să ia orice măsuri necesare pentru a proteja revoluţia, unitatea naţională sau pentru a menţine securitatea naţională”. Astfel principiul fundamental al separaţiei puterilor în stat era practic desfiinţat pentru că preşedintele avea de acum înainte ultimul cuvânt în legătură ”cu toate amendamentele constituţionale, deciziile şi legile”.

În Tunisia în schimb, procesul de scriere a noii Constituţii a fost mult mai lung şi a ţinut seamă şi de punctul de vedere al seculariştilor membri ai Adunării Constituante, făcându-se concesii şi compromisuri. Procesul însă tot nu s-a încheiat, iar tunisienii şi-au pierdut răbdarea.

”Mult timp a fost pierdut în Adunarea Constituantă pe chestiuni marginale cel mai adesea ridicate de islamişti ( precum aplicarea legii islamice şaria, complementaritatea între bărbaţi şi femei şi nu egalitatea între ei, sistemul politic parlamentar, drepturile universale etc. Islamiştii au eşuat în toate aceste chestiuni sub presiunea societăţii civile, dar au cauzat o pierdere mare de timp ţării. Procesul de redactare a Constituţiei a întârziat din cauza divergenţelor, dar şi pentru că ANC s-a transformat într-un Parlament care votează legile, bugetul de stat şi controlează guvernul. Legea care viza instituirea unei instanţe independente a magistraturii şi un organism de reglementare al audiovizualului a fost tărăgănată două luni din cauza refuzului islamiştilor”, îmi explica profesorul Ali Bennasr de la Universitatea Sfax într-un interviu pentru Epoch Times din martie.

În opinia sa, ”Nahda a utilizat un discurs religios şi a mobilizat o parte a imamilor pentru a-şi neutraliza adversarii. Pentru a-şi păstra relaţiile bune cu salafiştii, dintre care unii sunt membri fondatori ai acestui partid, ea a folosit un dublu discurs: un discurs de islamizare adresat salafiştilor şi un discurs modern orientat către societatea civilă. Societatea tunisiană este musulmană de 14 secole, promovând un islam tolerant şi deschis, dar practicile predicate de Nahda şi de salafişti sunt cele ale Fraţilor Musulmani şi ale wahabiţilor. Sunt practici străine culturii ţărilor Africii de Nord şi Tunisiei pe care predicatorii încearcă să le impună precum excizii la femei, căsătorirea fiicelor la 9 ani”.

Ambele societăţi sunt puternic polarizate pe linia clivajului secularişti-islamişti. Islamiştii din ambele ţări sunt consideraţi responsabili pentru deteriorarea situaţiei economice. Există însă şi diferenţe notabile între cele două cazuri care fac mai puţin probabil un scenariu de înlăturare a Ennahda de la putere după modelul Frăţiei Musulmane. Există însă şi diferenţe notabile între cele două cazuri care fac mai puţin probabil un scenariu de înlăturare a Ennahda de la putere după modelul Fr

Izgonirea islamiştilor?

La rândul său, Hafez Ghanem, cercetător senior la think-tank-ul Brookings Institution, susţine că este greu de imaginat că Tamarod-ul tunisian va obţine sprijin popular pentru crearea unei noi adunări constituante care să reia de la zero elaborarea Constituţiei.

În opinia sa, pentru a răspunde la întrebarea dacă Tunisia va călca pe urmele Egiptului, izgonindu-i pe islamişti de la putere, trebuie luat în calcul că spre diferenţă de armata egipteană, cea tunisiană nu are o istorie de implicare politică şi că este improbabil că ea se va alia cu Tamarod pentru a răsturna guvernul şi adunarea constituantă. Totuşi Ghanem avertizează că lucrurile s-ar putea schimba dacă elaborarea noii constituţii care trebuia terminată deja de nouă luni, va mai trena multă vreme împiedicând astfel un calendar electoral cert pentru formarea unui nou guvern stabil.

Până acolo, uciderea lui Brahmi ar putea duce la căderea guvernului aşa cum s-a întâmplat şi după asasinarea lui Chokri Belaid, un alt membru al opoziţiei, opozant al Ennahda. Până la urmă lipsa de securitate şi creşterea violenţelor este unul dintre principalele reproşuri ale populaţiei faţă de islamişti. ”Alianţa dintre Ennahda, salafişti şi ligile de protecţie a revoluţiei (miliţia pro Nahda) a creat un climat de tensiune şi de violenţă care este caracterizată de violenţa împotriva manifestanţilor – vezi linşajul unui militant al opoziţiei mort la Tataouine şi în final asasinatul lui Chokri Belaïd, un militant de stânga şi în acelaşi timp un opozant puternic încă de la început al dictaturii lui Ben Ali, dar şi un critic vehement al puterii islamiştilor”, spunea în acest sens Ali Benasr în interviul acordat Epoch Times.

Islamul politic nu moare, ci se transformă

Dar cei care deja prevestesc dispariţia islamului politic în lumea arabă, ar trebui să mai aştepte. În Egipt, generalul Fattah al Sisi vrea să impună un regim islamic-militarist. Ţara se îndreaptă către război civil. Armata a deschis focul asupra islamiştilor ucigând 100 de demonstranţi pro-Mursi, iar generalul i-a chemat pe anti-islamişti în stradă. Concepţia sa despre viitorul Egiptului este departe de a fi democratică şi mai islamistă decât am putea crede, scrie Robert Springborg într-o analiză pentru revista Foreign Affairs. El va menţine puterea armatei, care rămâne cea mai puternică forţă economică a ţării.

În plus, în concepţia sa democraţia nu poate fi despărţită de religia islamică, iar secularismul nu este o soluţie. Cât despre separaţia puterilor în stat, Sisi consideră că executivul, legislativul şi justiţia trebuie să fie toate suficient de islamice, în caz contrar existând nevoia de instituire a unei ramuri independente “religioase” de guvernare. În plus, dacă luăm în calcul faptul că el a fost unul dintre responsabilii pentru controalele de virginitate aplicate protestatarelor din Piaţa Tahrir şi că-i curtează pe salafiştii din partidul al-Nour Party, viitorul Egiptului nu sună bine, în orice caz nu în sensul unei tranziţii către o democraţie adevărată. Tunisia, care i-a inspirat pe egipteni cu izbucnirea Primăverii Arabe, n-ar face deci bine să se inspire acum la rândul său de la Egipt.