„Regalitatea şi Marea” sau fascinanta metamorfoză a cătunului otoman Kustenje

Kustenje, sau Constanţa, cum avea să se numească mai târziu, nu era la jumătatea veacului al XIX-lea decât o aşezare marină otomană, cu „case dărăpănate, care formau strada principală” unde „ici colea zăceau coloane de marmură şi de piatră cenuşie, cari după înfăţişare aparţineau unei epoce mai vechi”...„Minaretul la unica geamie căzută în ruine era făcut din scânduri văruite...Câţiva bărbaţi, zdrenţuiţi, cu bărbi lungi, turbane, caftane şi pantofi de safian mergeau pe stradă şi adunau gunoi pentru a face foc, căci lemne nu se găseau aici pe o întindere de mai multe mile”.

Kustenje, evocat de Gheorghe Stavraca pe la 1840, „era un biet sat în ruină”.

Constanţa, cu chipul pe care îl ştim astăzi, o datorăm primului Rege al ţării, Carol I, care a fost şi primul care a dăruit României partea ei maritimă. Cel care va întemeia România modernă „avea menirea să facă din România o ţară de apă. El ne-a dat o Dunăre naţională şi un ţărm de Mare”, scrie Emanoil Bucuţa consemnat de Doina Păuleanu, în cartea sa „Regalitatea şi marea”.

„Regalitatea şi Marea” sau Regele Carol I şi Constanţa, 1878-1914, lansată a doua oară la Bucureşti, nu e doar o fascinantă carte de istorie, o reuşită scriere geo-politică şi un competent studiu antropologic, dar, după spusele autoarei - criticul de artă Doina Păuleanu - este mai ales un elogiu adus Regelui Carol I.

Ce venea să aducă acest principe german românilor şi unei ţări sfâşiate de intrigi politice? ”O inimă cinstită, intenţii curate, o voinţă ferma de a face bine, un devotament fără limite către noua mea patrie şi un respect neclintit faţă de legi, pe care mi l-au dat strămoşii mei. Aşa rostea Carol I, în româneşte, la 10 mai 1866, cu prilejul investirii sale. Acest discurs-program, notează autoarea, va fi un jurământ „respectat întreaga viaţă, cu onorată responsabilitate”, pe parcursul celor 48 de ani de domnie.

Frumoasă ca o poveste dar autentică pentru că îngemănează deopotrivă scrieri istorice, note, dări de seamă, documente de arhivă, cartea pune în valoare marea, ca vis devenit proiect de ţară al Regelui Carol I, după efortul diplomatic dat pentru Dobrogea care devine permanent provincie românească în urma Războiului pentru Independenţă din 1877-1878. Adică, într-o vreme când niciunul dintre politicienii României nu sesizau importanţa acestui colţ de ţară.

„Nu vrem portul Constanţa, căci e contrar intereselor şi nevoilor reale ale României”, spunea P.P. Carp. Iar, Dimitrie A. Sturdza, care la 1878 afirma că nu e nevoie a „anexa un teritoriu nou, pe care nimeni nu-l cunoaşte” avea să-i înţeleagă mai târziu importanţa strategică.

Parcurgând povestea care curge frumos completată de fotografii ale vremii- avem un tablou complet al epocii, aflăm lucruri inedite despre locuri şi personalităţi şi despre faptele acestui „Rege al mării” care a ştiut şi a avut voinţa politică să vadă dincolo de aparenţa unui ţinut marginal.

Vedem cum Kustenje, ”un neînsemnat sătuc turcesc”, cu portul – o „schelă levantină cu un mic bazin în care abia intrau două vase, aparat de un primitiv cheiul de lemn”, avea să devină, 40 de ani mai târziu, Constanţa, „poarta comerţului european spre Orient”.

Dar şi Constanţa cu Podul ei peste Dunăre, acel drum de fier (construit de Angel Saligny) dintre Kiustenge şi Cerna-vodă, care va fi „marea arteră a comerţului şi a civililisaţiunei Române peste Dunăre” precum şi „replică strălucită peste veacuri la celălalt pod, a lui Apolodor din Damasc”). Constanţa cu Muzeul regional, cu Statuia lui Ovidiu, cu Cazinoul. Cu Moscheea Regală Carol I, construită de arhitectul Gogu Constantinescu ale cărui lucrări „sunt comentate ca nişte opere de artă” (Ioana Pârvulescu). Cu toate acele construcţii pentru care a fost nevoie de geniul tuturor marilor arhitecţi ai vremii.

Cu primele şcoli româneşti. „Cu palatele administrativ şi de justiţie (în care sunt implicaţi Regele, Parlamentul, Guvernul, Prefectura şi Consiliul Comunal) care se bazează pe un neobosit sentiment de recuperare: a istoriei şi tradiţiei bimilenare- latine, creştine, bizantine- şi a decalajului cultural în care locuitorii s-au aflat sub vremi („pământ de exil”, cu Ovidiu drept marcă înregistrată)” ( Doina Păuleanu).

Constanţa cu plaja ce începuse să fie vizitată în sezon de „familiile aristocrate ale ţării” care se deprindeau cu helioterapia şi thalassotherapia, şi despre care au consemnat Eminescu, Vlahuţă, Caragiale, Delavrancea. Căci „ merg cu toţi la Constanţa, pentru a sfârşi acolo stagiunea vacanţielor . După aerul munţilor, aerul sărat al mârei La întoarcere se vor găsi cu plămânii atât de bine restauraţi, încât vor desfide cu floarea la ureche carbonul Bucureştilor şi vieţei lor”. (Barbu Delavrancea)

Lume multă şi animaţie peste măsură”, după cum scrie corespondentul ziarului L’independance Roumaine din Capitală deplasat la Constanţa în 1881, unde, printre participanţii unui bal îi remarcă pe miniştrii Turciei, Belgiei şi Spaniei, pe consulii Angliei, Franţei, Austriei şi Persiei. Pe consulul german, pe directorul Căilor ferate (exista şi un conflict de interese între britanicii, constructorii căilor ferate şi bancherii francezii care doreau comerţ pe Dunăre).

Constanţa - cu un amalgam de naţionalităţi, culturi şi obiceiuri - unde, pe lângă români, trăiau deopotrivă turci, tătari, greci, evrei, ţigani, etc.

Regele Carol, conştient de specificul multietnic al provinciei le-a vorbit ostaşilor români, când au intrat în Dobrogea, despre „locuitorii de alt neam, de altă religiune” pe care îi va găsi acolo, care, „ devenind membri ai statului român, au drept deopotrivă la protecţiunea, la iubirea voastră”. Regele recomandă „cu dinadinsul” respectarea „populaţiunii musulmane, a căror religiune, familie, moravuri se deosebesc de ale voastre‘‘.

Dar minunata metamorfoză a Constanţei regale din mărginaşa provincie otomană nu ar fi fost posibilă fără „oamenii de caracter”, pe care autoarea îi pomeneşte cu onoare (Regele Carol I, prefectul Remus Opreanu, prefectul Scarlat Vârnav, etc).

„Oamenii de caracter sunt de mai mare valoare decât oamenii de idei, pentru pentru motivul că rolul acestor oameni nu se poate înlocui, pe când rolul oamenilor de idei se poate într-o largă măsură înlocui prin împrumut de la alte popoare cu o cultură mai înaintată”, spunea C. Rădulescu-Motru. Iar Remus Opreanu, cel care a pus în practică voinţa politică extaordinară a Regelui, a fost deopotrivă om de caracter şi de idei, pentru că era „om destoinic şi de inimă, ctitor cu vocaţie, patriot de specie rară”.

* * *

Director al Muzeului de Artă Constanţa, Doina Păuleanu a absolvit Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu", Bucureşti, secţia "Istoria şi Teoria Artei", promoţia 1971. Este doctor în istorie şi a publicat mai multe lucrări de istoria artei, antropologie urbană, imagologie şi management cultural.

Lansarea cărţii Regalitatea şi marea, care a avut loc la Muzeul Cotroceni, a fost realizată în colaborare cu Muzeul de Artă Constanţa şi Editura Monitorul Oficial.