Perfecţiunea estetică în câţiva paşi: modelul de frumuseţe japonez

Sobrietate, simplitate şi seninătate - aceşti termeni înseamnă frumuseţe în Japonia, conform principiilor clasice ale kanso, shibui şi seijaku. Aspectul estetic – în Ţara Soarelui Răsare estetica este considerată o parte integrantă a culturii şi vieţii de zi cu zi - este exprimat prin echilibru, căutarea perfecţiunii, iubirea pentru detalii şi o îngrijire corporală aproape obsesivă pentru un occidental, ca o chestiune de respect pentru sine şi pentru ceilalţi.

O abordare holistică care urmează o tradiţie milenară, cu ritualuri foarte precise, ingrediente naturale, lux discret, dar şi seriozitate, inovaţie şi tehnologie. Un concept care a cucerit lumea, aşa cum relatează Financial Times în articolul J-beauty: Japan’s sleeping giant awakens. Anul trecut, exporturile produselor cosmetice au depăşit 3 miliarde de dolari (+49%), dublu faţă de 2014.

Femeile japoneze caută să aibă pielea albă şi diafană şi, pentru echilibru, faţă mică şi ochi mari. Un proverb vechi spune că "pielea albă acoperă şapte defecte", motiv pentru care există tendinţa de a se evita expunerea la soare şi de a se folosi, pe cât posibil, produse de estetică albe. Motivul? Dorinţa de a imita frumuseţea stereotipă a femeilor caucaziene, dar, se mai spune, potrivit tradiţiei, că un ten alb este semnul unui nivel social superior. În plus, pielea de porţelan este considerată sinonimă cu perfecţiunea.

Idealul de frumuseţe "bihaku"- bi înseamnă frumos iar haku înseamnă alb - joacă un rol foarte important în cultura şi standardele frumuseţii feminine. De fapt, pielea albă, ca un canon estetic, a fost întotdeauna asociată cu conceptele de puritate şi nobleţe.

Acest ideal de frumuseţe este răspândit în Japonia încă din perioada Nara (710-733), când femeile de la Curte utilizau o gamă largă de produse de înfrumuseţare pentru sănătatea pielii - cum ar fi tărâţele de orez şi pulberea de perle zdrobite – iar în plus, îşi aplicau pe faţă fard alb pentru a obţine un efect de paloare.

În timpul perioadei Edo (1603-1868) produsul cosmetic numit "uguisu no fun" – derivat din excrementele unei păsări, privighetoarea japoneză - era folosit pentru a elimina machiajele grele ale gheişelor. O altă calitate a acestui produs era de a albi pielea şi a-i restabili strălucirea.

În primele decade ale secolului al XX-lea, pielea albă a fost adesea asociată cu virtuţi precum feminitatea, castitatea, puritatea, onestitatea şi instinctul matern.

Căutarea prin estetică a perfecţiunii este caracterizată de folosirea a unor ritualuri meticuloase zilnic: 60% dintre japonezi dedică peste douăzeci de minute auto-îngrijirii, iar 21% depăşesc o jumătate de oră pe zi. Protocoale tradiţionale includ un ritual zilnic de aplicare a unor tratamente sofisticate numite "layering", termen englezesc ce înseamnă "aşezat în straturi". Termenul de strat, în acest context, indică aplicarea mai multor tratamente care protejează şi hrănesc pielea.

Acest sistem de cure "layering" – folosit pentru a optimiza luminozitatea pielii - este efectuat atât dimineaţa cât şi seara, respectând strict ordinea diferitelor etape. Mai exact, include şapte etape: demachierea cu un ulei; curăţirea tenului cu săpun sau cu un produs specific; aplicarea unei loţiuni; aplicarea unui ser; îngrijirea pielii din jurul ochilor; aplicarea cremei de zi sau de noapte; aplicarea unui balsam de buze. La prima vedere ar putea părea o lungă şi poate chiar complicată procedură, dar, odată ce a fost memorată este nevoie de aproximativ zece minute pentru a efectua toate aceste etape.

Secretul frumuseţii japoneze sunt ingredientele naturale: cum ar fi algele, uleiul de flori de camelie albă şi apa din gătitul orezului. Colagenul? În loc să şi-l injecteze pentru a corecta ridurile, japonezii îl mănâncă. De fapt, există restaurante care oferă băuturi şi preparate alimentare pe bază de colagen, pentru publicul feminin, dar şi masculin.