Paul Craig Roberts: Washingtonul îşi rafinează operaţiunile sub acoperire

Washingtonul şi vasalul său, Franţa, şi-au cizelat modul în care îşi desfăşoară operaţiunile sub acoperire. În cazul operaţiunii Charlie Hebdo, ei au ştiut să bată imediat povestea în cuie pentru a evita orice fel de întrebări din partea presei sau a televiziunilor şi pentru a folosi varianta oficială în locul unei investigaţii.

Povestea oficială a făcut să fie inutilă explicarea “sinuciderii” misterioase a unuia dintre principalii investigatori ai poliţiei în timp ce acesta investiga incidentul. De asemenea, povestea oficială a făcut să fie inutilă explicarea motivului pentru care a fost necesară uciderea, în loc de capturarea, presupuşilor vinovaţi, sau explicarea modului în care autorităţile franceze au putut să greşească atât de mult în privinţa presupusului şofer al maşinii de scăpare - dar nu şi în privinţa celor doi bărbaţi înarmaţi. Nu a existat nicio explicaţie de ce autorităţile au considerat că ar fi existat un astfel de şofer şi de ce acesta nu a fost capturat sau ucis. Într-adevăr, există multe întrebări fără răspuns care nu trezesc interesul mass mediei, cu excepţia mediei alternative de pe Internet.

Ceea ce au învăţat SUA şi Franţa din scepticismul manifestat pe Internet faţă de povestea Charlie Hebdo a fost nevoia de a menţine povestea în continuă desfăşurare. Charlie Hebdo a implicat două scene de violenţă şi legătura dintre cele două acte de terorism a fost vagă. De această dată, au fost câteva scene de violenţă şi au fost mai bine conectate în povestea oficială.

Mai important, povestea oficială a fost urmată rapid de mai mult dramatism, precum urmărirea unui presupus terorist în Belgia, un atac aerian francez asupra Statului Islamic, un portavion francez trimis în Orientul Mijlociu, o declaraţie de război din partea preşedintelui francez împotriva Statului Islamic, şi speculaţia că Francois Hollande, presat de Washington, va invoca Articolul 5 al NATO, în baza căruia alianţa militară vestică va ataca Statul Islamic [şi, prin urmare, va invada Siria].

Prin înlocuirea fiecărui eveniment cu altul nou, atenţia publică este deviată de la atacul în sine şi de la interesele care au fost servite de acesta. Deja, atacul în sine este o ştire veche. Atenţia publicului a fost îndreptată în alt loc. În cât timp şi va trimite NATO soldaţii pe teren [în Siria]?

Mass media occidentală a evitat multe aspecte interesante ale atacurilor din Paris. De exemplu, despre ce anume au discutat directorii CIA şi serviciul secret francez în cadrul întâlnirii lor, care a avut loc cu câteva zile înaintea atacurilor din Paris? De ce au folosit paşapoarte false pentru a identifica atacatorii? De ce au avut loc atacurile în aceeaşi zi în care a avut loc o simulare complexă, în mai multe locaţii, a unui atac terorist care a implicat poliţie, servicii de urgenţă şi personal medical? De ce nu există nicio investigaţie media a raportului care susţine că politia franceză a fost orbită de un atac cibernetic sofisticat asupra sistemului lor mobil de monitorizare a datelor? Crede cineva că Statul Islamic dispune de o astfel de capacitate?

Mass media occidentală serveşte pur şi simplu ca un mecanism de amplificare a propagandei guvernamentale. Chiar şi mass media neoccidentală urmează acest tipar datorită efectului stimulator. Este o poveste bună pentru mass media şi nu necesită niciun efort.

Iniţial, chiar şi mass media rusă a servit ca un mijloc pentru promovarea unei poveşti oficiale care salvează frontul politic principal occidental de o înfrângere politică pe plan intern şi de o înfrângere în faţa Rusiei în Siria. Dar nu a durat prea mult înainte ca unele entităţi media ruseşti să îşi fi adus aminte de poveştile false răspândite despre invazia Ucrainei de către Rusia, despre faptul că Assad a folosit arme chimice, despre plasarea scutului antirachetă american la graniţele Rusiei pentru a proteja Europa de rachetele balistice intercontinentale inexistente ale Iranului. Şi aşa mai departe.

Pentru a înţelege atacurile din Paris, ar ajuta să începem cu întrebarea: “Ce este Statul Islamic?” Aparent, Statul Islamic [cunoscut şi sub numele de ISIL sau ISIS] este o creaţie a CIA sau a unor organizaţii secrete de stat acoperite de departamentul de operaţiuni al CIA. Statul Islamic pare să fi fost folosit pentru a-l răsturna pe Gaddafi în Libia şi apoi trimis să-l răstoarne pe Assad în Siria. Cineva poate ar gândi că ISIL este infiltrat în profunzime de CIA, Mossad, serviciile de informaţii britanice şi franceze. Poate Statul Islamic descoperă că este o putere independentă şi înlocuieşte agenda Washingtonului cu propria sa agendă. Dar, totuşi, ISIL pare să fie cel puţin parţial dependent de suportul activ sau pasiv al Washingtonului.

ISIL este un grup nou care a apărut brusc. ISIL este descris ca nişte fanatici din vremurile medievale care îşi flutură cutiţele. Cum a reuşit un astfel de grup să obţină atât de rapid o capabilitate atât de extinsă la nivel global încât sa poate doborî un avion de pasageri rusesc de pe cerul Egiptean, să desfăşoare atacuri cu bombe în Liban şi Turcia, să păcălească serviciile secrete franceze şi să desfăşoare cu succes mai multe atacuri coordonate în Paris? Cum de ISIL nu atacă niciodată Israelul?

Următoarea întrebare este: “Cum ar putea beneficia ISIL de pe urma atacurilor din Paris?” Este un câştig pentru ISIL ca graniţele Europei să fie închise, subminând astfel abilitatea militanţilor de a se infiltra în Europa ca refugiaţi? Are de câştigat ISIL de pe urma atacurilor aeriene franceze asupra propriilor sale poziţii din Orientul Mijlociu sau de a atrage asupra să o invazie NATO?

Cine are de câştigat? Cu siguranţă, principalul front politic european şi american are de câştigat în multe moduri. Partide de guvernament din Franţa, Germania şi Marea Britanie au probleme deoarece au permis ca războaiele Washingtonului în Orientul Mijlociu să aducă valuri de refugiaţi în Europa. PEGIDA se extinde în Germania, Partidul Independent al lui Farage se extinde în Marea Britanie şi Frontul Naţional al lui Marine Le Pen îşi creşte influenţa în Franţa. Într-adevăr, un sondaj recent a arătat că Marine Le Pen se află în frunte în calitate de următor preşedinte al Franţei.

Atacurile din Paris fură iniţiativa de la aceste partide politice dizidente. Printre primele cuvinte rostite de Francois Hollande ca răspuns la atacurile din Paris a fost declaraţia sa că frontierele ţării au fost închise. Deja, aliaţii politici ai lui Merkel în Germania împing guvernul ei în acea direcţie. “Parisul a schimbat totul”, au declarat ei. Cu siguranţă a salvat principalul front politic european de înfrângere şi pierderea puterii.

De asemenea, la scurt timp după atac şi fără nicio dovadă pentru a-şi susţine afirmaţia, Francois Hollande a declarat că Statul Islamic a atacat naţiunea franceză. Evident, este stabilit ca Hollande să invoce Articolul 5 al NATO, care va duce la trimiterea unei forţe de invazie a NATO în Siria. În acest mod, SUA va contracara iniţiativa Rusiei, care a salvat guvernul lui Assad de la o înfrângere administrată de Statul Islamic. Invazia NATO îl va alunga de la putere pe Assad, ca parte a războiului împotriva Statului Islamic.

Guvernul rus nu a recunoscut imediat această ameninţare. Guvernul rus a văzut atacurile din Paris ca o oportunitate pentru a obţine cooperarea occidentală în lupta împotriva ISIL. Poziţia rusă a fost aceea că trebuie să luptăm împreună, cu toţii, împotriva Statului Islamic.

Prezenţa rusă, deşi destul de eficientă, este redusă în Siria. Ce va face guvernul rus când politica sa din Siria este pusă la zid de o invazie NATO?

Singurul beneficiar al atacurilor din Paris este principalul front politic occidental şi obiectivul Washingtonului de a-l alunga de la putere pe Assad. Atacurile din Paris au înlăturat ameninţarea venită din partea Frontului Naţional, a PEGIDEI şi a Partidului Independent din Marea Britanie la adresa principalelor forţe politice franceze, germane şi britanice. Atacurile din Paris au înlăturat ameninţarea venită către principala forţă politică din SUA din partea lui Trump şi Sanders. Atacurile din Paris au avansat obiectivul Washingtonului de a-l înlătura de la putere pe Assad.

Dr. Paul Craig Roberts a fost asistent al secretarului pentru politică economică din cadrul Trezoreriei SUA şi redactor asociat la Wall Street Journal. De asemenea, a fost editorialist pentru Business Week, Scripps Howard News Service şi Creators Syndicate.